A numi corect lucrurile – o chestiune de viață și de moarte

Să ne imaginăm aproape imposibilul, dincolo de rarisime excepții, anume că fiecare mare post de radio sau tv din România ar oferi generos și responsabil 5 minute pe zi din abundența sa editorială suferindei limbi române. Într-o ipotetică rubrică „Să vorbim corect românește”. 

Ce s-ar putea oare sacrifica (fără a falimenta) din programele transmise la intensități emoționale colosale, de vreme ce suntem avertizați intermitent să ne pregătim sufletește pentru ceea ce iminent urmează? Poate doar 5 minute din emisiunile ample, joviale, dedicate gradului riguros de probabilitate a vremii sau relației atât de zbuciumate a românilor cu astrele. Este prea puțin probabil ca acestea să se răzbune pe noi mai mult decât au făcut-o deja în ultimul răstimp.

A vorbi și scrie corect poate vertebra mintea, o poate desțeleni, îmblânzi, o poate cultiva. Și pe noi odată cu ea. Greu de demonstrat pe loc? Firește. Totuși, ceva mai ușor decât să demonstrezi convingător că Pluto retrograd, în opoziție cu Mercur, aduce tensiuni pentru 5 zodii deodată.

Să ne onorăm, însă, crezându-i măcar pe alții ceva mai înțelepți decât noi, chiar dacă ei nu aveau acces la tuneluri energetice transcarpatice sau la resorturile dacice ale nașterii limbii latine, oameni despre care încă se mai vorbește pe culoarele culturii, fie și în șoaptă, după mii de ani. Și nu pentru că pe vremea lor aceștia se dădeau în stambă, citeau în palmă sau în stele, ci pentru că vorbeau, scriau și citeau cu respect sacru pentru limbă, pentru cuvinte, apoi pentru Cuvânt. Pentru că au fondat „civilizațiile cărții” în care s-au format minți și caractere ce au conturat profilul unor popoare neieșite chiar rușinos din istorie. Societăți în care corupția nu era privită ca un camarad politic de cursă lungă, în care bețivii (singurii drogați ai vremii) erau arătați tinerilor pentru ca aceștia să se vadă cu ochii lor în jalnica ipostază a omului pus la pământ de viciu, în care batjocorirea bolnavilor sau a părinților era o oroare cu consecințe sociale prin care sigur nu voiai să treci, în care furtul inevitabil mărunt atunci era mult prea riscant din cauza posibilei pierderi a mâinii vinovate etc. „Dura lex, sed lex”, cum ar fi spus strămoșii noștri „geto-daci”, renumiți și pentru generozitatea lor lingvistică față de adversarii romani. Popoare și epoci în care totul, până la ultima promisiune, era fondat pe respectul față de cuvântul corect rostit, nu răstit, față de cuvântul dat, oferit ca garanție a rigorii morale, singura care, alături de curaj, onora în vremurile de atunci.

Cuvânt pe care noi azi îl stâlcim „românește” la microfon sau în particular, cuprinși de euforia unor mici vedete de carton care trebuie să camufleze și să compenseze cumva, printre altele, un stânjenitor vid lingvistic. Cum? Prin pocirea considerată comică și „cool” a limbii, a comunicării în general, una  redusă „creativ” la glumițe vulgare, formulări hilare, chicoteli și multe, foarte multe onomatopee. Cu ce rezultat final? Disoluția prin neputință analitică sau deriziune ieftină a oricărui subiect, oricât de important sau dramatic în sine. Destrămarea intelectuală și morală a unei societăți care nu mai știe să exprime coerent ce simte, întrucât gândirea persoanelor depinde mereu de starea limbii și de sănătatea cuvintelor. Pentru că „limba e casa ființei”, nu instrument tocit al bășcăliei.

Ar putea crede cineva că Socrate nu știa ce-i spune prietenului său Criton? Desigur, dar asta nu schimbă cu nimic valoarea de adevăr a acestui gând adesea reluat, întrucât ignorat: „Reaua folosire a cuvintelor nu e doar o greşeală de limbă, ci şi un mod de a face rău sufletelor“. (Phaidon)

Inclusiv din cauza pocirii limbii, fosta „dimensiune românească a ființei” se dizolvă în caricaturalul cotidian aplaudat, admirativ fluierat și populist promovat la toate nivelurile „galeriei naționale”. Esențialul Decalog (în realitate necunoscut în conținut pentru creștinul recent, ca și Crezul, de altfel) nu mai e înțeles. E perceput cel mult ca perimat și ininteligibil. Plus că pare mult mai puțin interesant decât mesajul „fascinant”, cu morgă decriptat, al astrelor coborâte din ceruri, în căutare de audiență, direct în studiouri și redacții cu pretenții și cu picioarele pe pământ. Firește, nu există, nu poate exista o sancțiune pentru acest tip de sperjur: când declari sus și tare că ești creștin în timp ce, cocoțat pe culmile declarativului, nu știi nici vag în ce crezi sau încalci entuziast fiecare poruncă a iubirii Tatălui ceresc, care s-a exprimat cât se poate de lapidar pe teme vitale pentru noi, o dată pentru totdeauna, inclusiv prin Decalog. Toate, în orice caz mai multe decât ne putem imagina, au legătură cu Cuvântul, cuvintele și limba vorbită corect. Deși nu realizăm, maltratarea lor e și a noastră.

Nu trebuie să fii cineva excepțional, chiar dacă suferi de excepționalism, pentru a înțelege și lua în serios acest gând devenit și el comun, ignorat de marii și puternicii ignoranți ai zilei, gând revelat natural, cu cinci secole înainte de Hristos, ca înțelepciune universal salvatoare pentru o societate, așadar inclusiv pentru cea românească: „Esenţialul este să numeşti corect lucrurile. Dacă denumirile nu sunt corecte, cuvintele nu se mai potrivesc. Dacă cuvintele nu se mai potrivesc, treburile statului merg prost. Dacă treburile statului merg prost, nici riturile şi muzica nu mai pot înflori. Dacă riturile şi muzica nu mai pot înflori, judecăţile şi pedepsele încetează să mai fie drepte. Dacă judecăţile şi pedepsele încetează să mai fie drepte, poporul nu mai ştie cum trebuie să se poarte“. (Confucius) Nu sună oare suficient de actual?

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News