Prea mulţi dascăli rămân încremeniţi în lumea în care au crescut şi s-au format

Uluitoare încremenirea unor dascăli în paradigma educaţională în care s-au format! În ultimii 30 – 40 de ani lumea a suferit transformări dramatice: explozia tehnologiilor, explozia informaticii, explozia internetului, provocările aduse de procesul de globalizare, de evoluţia sistemelor financiare, de protecţia mediului, de comunicarea globală, de viteza deplasărilor, şi încă atâtea altele.

Schimbările economice, sociale, politice se succed cu viteză şi mulţi dascăli nu le înţeleg şi nu ţin ritmul cu ele. Dar elevii, tinerii, ei ce vină au dacă şcoala îi obligă să înveţe ca şi cum ar trăi cu 40 de ani în urmă? O şcoală nu e bună sau rea în sine, e bună dacă răspunde cerinţelor societăţii de la o etapă a evoluţiei sale şi e rea dacă nu răspunde. Un tânăr se consideră împlinit dacă are un job care să-i placă, să-i aducă satisfacţii în plan profesional, suficiente resurse materiale să-şi întemeieze o familie şi să ducă un trai decent.

Ce joburi oferă piaţa muncii? Aproape toate se bazează pe mânuirea computerului, la supermarketuri, service-uri auto, întreţinere utilaje, maşini unelte cu comandă numerică, secretară, asistente şi medici, contabili, funcţionari, etc. etc. Aproape că nu mai există zonă de activitate din care să lipsească computerele. În construcţii şi companii care fabrică maşini, aparatură electrocasnică, telefonie mobilă, sunt absolut necesare cunoştinţe solide de fizică, chimie, electricitate, mecanică, materiale de tot felul. Fără aceste cunoştinţe, slabă speranţă să obţii un job.

Să devii un cetăţean conştient de menirea sa, ce trebuie să înveţi? În primul rând, comunicare corectă, în limba romană şi în două limbi de circulaţie, care te ajută la mobilitate în piaţa muncii europene şi mondiale. Apoi retorică, să ştii să redactezi acte uzuale, să înţelegi texte oficiale, de regulă nonliterare. Să ai o scară de valori care să te califice pentru calitatea de membru corect al comunităţii. Să cunoşti legislaţie, economie, antreprenoriat, fiscalitate, să fii sensibil la artă, să înţelegi cultura şi să accepţi multiculturalitatea. Toate acestea se învaţă la disciplină „om şi societate”.

Când îţi cauţi un job, ce te întreabă angajatorul? Câtă latină ştii, câtă istorie ştii, câtă teorie literară ştii? Bune şi aceste competenţe, dar fără cele cerute de angajator tânărul devine şomer, cu satisfacţia că ştie limba latină. Nu neg contribuţia acestor discipline la formarea personalităţii. Dar nici nu pot reduce educaţia şi formarea profesională la aceste discipline, ignorând informatica, matematica, limbile străine vii, tehnologiile, comunicarea, cunoştinţele legate de economie şi antreprenoriat. Şi atunci ajungem la prioritizare.

Toţi elevii au nevoie de competenţele de bază cerute de piaţa muncii. Dacă doresc şi le place, n-au decât să urmeze la Curriculumul la Decizia Şcolii, ce le place şi simt atracţie: latină, istorie, istorie şi teorie literară, etc. Dar nu începi cu ele şi laşi informatica şi tehnologiile la coadă. Pentru că în felul acesta condamni absolvenţii la şomaj. Sigur, este important ca tinerii să fie conştienţi de originea şi istoria lor, dar nu cu preţul şomajului. Trebuie găsit un just echilibru şi o prioritizare în alcătuirea planurilor curriculare. Să nu transformăm şcoala într-un „Pat al lui Procust”, în care viitorii montatori de gresie şi faianţă, electroniştii, mecanicii învaţă cu toţii latină şi istoria, şi doar dacă mai rămâne timp ce le trebuie să fie angajaţi.

Aşa că discuţia ce discipline trebuie să înveţe tinerii în şcoală trebuie să aibă în centrul ei profilul absolventului legat de cerinţele pieţei muncii, nu de amintirile din tinereţe ale dascălilor. Mai mult, elevii se pregătesc în şcoală pentru următorii 40 – 50 de ani, când lumea evoluează la fel de repede. Trebuie să deprindă în şcoală învăţarea continuă, aplicarea integrată a competenţelor, un bagaj conceptual strâns legat de aplicabilitatea lui în viaţa reală. Cei 5 – 10% dintre elevi care vor ajunge savanţi, scriitori, academicieni se descurcă oricum şi singuri, datorită resurselor intelectuale moştenite genetic, sprijinului şi modelelor din familie. Important ce sprijin oferă şcoala celor 90% care nu vor ajunge savanţi. Aşa se explică abandonul şcolar masiv şi în creştere. Elevii şi familiile lor nu simt că şcoala îi ajută să intre în piaţa muncii într-o slujbă bine plătită. Şi atunci, de ce să consume energie şi bani pe şcoală? 

Este o cu totul altă paradigmă educaţională, net diferită de aceea în care s-au format dascălii. Nu contează că e bună sau rea, nu există criterii pentru astfel de evaluări, contează să fie adecvată lumii în care trăiesc şi vor trăi elevii. Aceasta e marea întrebare pentru educaţie: ce contează să ştie şi să facă viitorii absolvenţi, pentru a-şi găsi împlinirea? Latina şi istoria care ne-au format pe noi acum 40 – 50 de ani? Să-i lăsăm pe elevii din clasele mari să ne spună, nu e corect să decidem noi în locul lor. Un dascăl bun este acela care înţelege şi acceptă schimbarea rapidă a societăţii, cerinţele şi specifictatea ei la o etapă a evoluţiei.

Articolul a fost publicat şi în Adevărul.