Vidul public


Impasul „alegerii” în România actuală devine dominant, nu atât ca ocazie, cât prin sărăcia în diversitate, determinare, devotament față de o cauză clar definită și asumată. Rătăciți în ceață, într-o sărăcie de ținte și o aglomerare de ratări succesive, am epuizat de sens orice distincție menită să dea lumii în care trăim un „nume”, un loc într-o carte de istorie probabil tot mai dificil de scris, editat și păstrat în „biblioteca” națională. Ce ne lipsește, propriu-zis?

 

În primul rând, dorința, interesul pentru a avea ceva clar definit la nivel colectiv, ca obiect de dispută pe o piață pluralistă, în concurență, cu recunoaștere publică internă și internațională. Fiecare stă ascuns în „tufișul” personal. Căile ferate, pe cale de dispariție, nu atât la nivelul trenurilor, cât mai ales al călătorilor. Desigur, lipsesc mecanicii de locomotivă, controlorii și mai ales „șefii de gară”.

Noi avem „pluralism”? O lume fără evenimente, într-un calendar diferit doar prin zilele săptămânii. Luni, marți, miercuri, joi… Aniversări obosite care nu mai trezesc mândria colectivă, resentimentele pentru adversarii din trecut, practica stimulativă pentru ritualurile menite a scutura unora uniformele de gală, uitate prăfuite în dulap.

Noua generație este tot mai îndopată pe Facebook cu întâmplări la nivel global, vedete surogat, reproduse pe baze de date riguros ordonate și uniform trăite, savurate aici și pretutindeni. Un imens nicăieri în care „viteza de operare” bate în conținut și trăire „marfa” transportată.

Dictatorii din epoca lui Stalin și Mao ar crăpa de invidie supraveghind actuala lume a consumerismului de masă, cu o populație dresată, aparent obsedată de false noutăți, odată pierdută nevoia și deprinderea de așteptare, ca și energia declanșată de surprize: „un aliment de lux” într-o cantină globală.

Doar natura poate să mai provoace neliniști, fiind incomplet acaparată de intervenții „civilizate” și proceduri cu răspândire largă, având în stăpânire surse ascunse, inaccesibile încă, generatoare de tendințe cu efect nimicitor, adesea militar, pe spații de viețuire curentă.

În ce măsură suntem și vom mai fi cât de cât vii? În ce măsură ceea ce este viu crește și cunoaște transformări benefice. Sau dimpotrivă… Cum ar fi reducerea forței de muncă active, pe fondul migrației continentale, marginalizării sociale și declinului demografic? Care ar fi ieșirile din aceste trend-uri negative? Le caută cineva? Cum le-ar putea impune, susține în accesul la o stare stabilă, definită clar, în dezvoltare?

Rămâne de văzut… Şi în cât timp munca va câștiga în semnificație și apreciere conform noilor contexte, așteptări, implicări? Ar putea fi aici câmpul principal de implicare și, de ce nu, de confruntare în varianta „România vie!”. Dacă nu, dependența față de exterior și efectele de discontinuitate vor popula scena internă.

Nivelul discernământului public, atât în plan instituțional, cât și la nivel de leadership joacă un rol major. Abia aici „absenteismul” costă scump și lasă loc la regresii ireparabile.

Nu mai puțin toxică se impune o nouă scenă politică fragmentată, confuză și lipstită de resurse în lansarea și sprijinirea unor politici și porgrame tot mai necesare și tot mai amânate. De fapt, nimeni nu mai are puterea. Putearea de a susține și exercita treburile publice, un pachet tot mai toxic și costisitor. A câștiga puterea apare tot mai puțin ca o victorie și tot mai clar ca o capcană.

Un teren al nimănui, pretins de toți, bântuit de secrete nevăzute sau agățate în vitrina unui magazin în faliment. Oficiale, private, personale, asigură umbra copacului care ține de răcoare unor liste inaccesibile cetățeanului ordinar. Iată de ce înțelegerea vieții publice rămâne un privilegiu sau o iluzie.

Informare, dezbatere, ceartă curentă, o gălăgie generală ce acoperă cu tăcere câteva dintre stările și dezvoltările de care depindem cu toții.

Chiar și analiza politică, bântuită de un elitism ieftin, este la rândul ei marcată de inerție. Chiar și cu cele mai bune intenții tinde să sufere de dependență față de „pacienți”. Identifică amenințări, costuri, unele în curs de formare și manifestare. Mai curând, o iluzie profesională derivată dintr-o dependență față de teme, teze și antiteze practicate de-a lungul tranziției. O tranziție cândva promițătoare, prin eliberarea de tarele totalitarismului, diversificare, liberă exprimare jucate pe o piață nouă a comunicării.

Dependența de „tratament” este convertită curând într-o dependență de „pacient”. Pe cale de dispariție în haosul global, având ca ultimă întrebare: De care boli și dureri suferă morții? Viața politică din România este un cimitir bântuit de fantome.

 

Articol publicat şi în Insectar politica.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.