Vechimea, ideea (III)


mircea_mihaiesOld Ideas cântece. Se poate, desigur, căuta design-ul interior, se pot identifica teme recurente ori familii conţine zece melodice.

 

Dar nu aici se află secretul discului. Acesta e suma unor meditaţii perfect orchestrate muzical şi, la nivelul textului, umbra zâmbetului amar al călugărului budist care aruncă o ultimă privire lumii de care, în fapt, se despărţise deja. Tonul general e enunţat chiar din piesa de deschidere (Going Home), un atac brutal contra artistului însuşi, înfăţişat în dubla postură, demnă de dispreţuit, de „sportsman and shepherd” – imagini simbolice ale celor două mari tendinţe din civilizaţia actuală: divertismentul şi meditaţia. Cohen se prezintă pe sine drept produsul degradat, inutil, palida întrupare a „omului fără însuşiri”, un imitator slugarnic al platitudinilor rostite în jurul său. Prizonier al unui univers strâmt („He’s a lazy bastard/ Living in a suit”), el amplifică nevrozele acceptând să devină cutia de rezonanţă a lucrurilor în care nu crede şi pe care nici nu le înţelege: „But he does say what I tell him/ Even though it isn’t welcome/ He just doesn’t have the freedom/ To refuse”.

Impostura şi falsa implicare, indiferenţa şi neruşinarea devin pilonii unui lamento al vieţii trădate, al batjocoririi aspiraţiilor nobile de altădată. Cântecul, rostit/cântat pe un ton elegiac e, de fapt, o eulogie: el consemnează finalul unui parcurs presărat cu eşecuri, solidificarea într-un ton depresiv a aspiraţiilor demult uitate. Vocea dominantă aparţine unui Dumnezeu care se comportă precum un păpuşar. Metafora dezinvolt-familiară a ratatului (conturul lui social coincide cu cel al propriului costum) vorbeşte despre autolimitare şi despre condiţia de ratat, de marginal, a „omului de prisos”. Acesta nu trăieşte, ci mimează gesturi lipsite de sens. În background, Dana Glover intensifică atmosfera mortuară, silabisind apăsat versurile, în timp ce orga electrică a lui Neil Larsen imprimă ritmul implacabil funerar al unui ritual. Astfel se încheie, fără glorie, o existenţă searbădă, ce nu şi-a dus până la capăt profeţiile: „He wants to write a love song/ An anthem of forgiving/ A manual for living with defeat/ A cry above the suffering/ A sacrifice recovering.

Citeşte şi: Vechimea, ideea (I)

Tonul funebru e preluat şi în Amen. Singurătatea, frustrarea, durerea, groaza, eşecul, victimizarea, revolta înfrântă ocupă avanscena piesei, construită ca un discurs resentimentar. Vocile de background şi ritmul slow al piesei pun în evidenţă drama personajului care, deşi s-a smuls condiţiei sale anterioare (beţia şi drogurile), nu ajunge în spaţiul salvator la care visează. Ca şi în alte compoziţii, cântecul e construit sub forma dialogului cu o forţă dominantă, cu o supra-conştiinţă „mai ştiutoare”, deţinătoare a secretelor ultime. Repetată obsesiv, formula „tell me again” arată că ne aflăm nu la sfârşitul unui proces, ci la repetarea unui eşec: „Tell me again/ I’ve been to the river/ And I’ve taken the edge off my thirst/ Tell me again/ We’re alone & I’m listening/ I’m listening so hard that it hurts// Tell me again/ When the filth of the butcher/ Is washed in the blood of the lamb/ Tell me again/ When the rest of the culture/ Has passed thru’ the Eye of the Camp.”

Finalul cântecului conferă eşecului o aură mistică: fuseserăm, de fapt, martorii unui ritual prin care vina nu e expiată, ci doar împinsă în zona memoriei periclitate. Metafora mielului şi a măcelarului nu e nouă (ea apăruse într-o formă identică în Songs from a Room), dar gravitatea e sporită de asocierea cu tragedia evreiescă a holocaustului. Sintagma „Eye of the Camp”, scrisă cu majuscule, trimite, într-o tehnică talmudică, atât la lagărul de concentrare Bergen-Balsen, încrustat în memoria copilului Cohen, cât şi la metafora Ierusalimului, descris drept „Ochiul / urechea acului”. În felul acesta, înfrângerea devine o poartă a salvării prin care pătrund neştiute, încifrate sensuri metafizice.

Servitutea voluntară şi îmbrăţişarea dezastrului sunt încă mai evidente în Show Me the Place. Umilinţa („my head is bending low”), paralizia în faţa dificultăţilor, decepţia şi necazurile sunt parte a unui ritual de iniţiere. Ştim, de data aceasta, care e ţinta: atingerea punctului absolutului unde „Cuvântul a devenit Om” („Where the Word became Man”). Dar acel loc nu e doar al salvării, ci şi începutul suferinţei. Demersul prinde, astfel, un vag contur masochist, de căutare disperată a originii tragediei personale şi a umanităţii în general. Până şi iubirea e o formă de exprimare a inferiorităţii („I loved you like a slave”), la fel de lipsită de semnificaţie precum celelalte gesturi pe care vocea lirică le înregistrează ca într-un catalog al chinurilor după care tânjeşte.

Fascinaţia întunericului, a disoluţiei, a lipsei orizontului existenţial („I got no future/ I know my days are few”) imprimă cântecului Darkness o nuanţă autodistructivă. Ca şi în piesele anterioare, ameninţarea finalului, pedeapsa iminentă, extincţia sunt rezultatul unor mize greşite. Niciunul dintre evenimentele trecutului n-a reuşit să-l plaseze pe orbita fericirii, fiecare nouă încercare de a ajunge la lumină fusese dinainte condamnată. Toate acestea sunt narate pe un ton neutru, fatalist. Singura notă de regret provine din remuşcarea de a fi prevăzut dezastrul atunci când el putea fi încă împiedicat. Dar şi acest lucru e iluzoriu, pentru că întunericul avansează implacabil: „I should have seen it coming/ It was right behind your eyes/ You were young and it was summer/ I just had to take a dive/ Winning you was easy/ But darkness was the prize”.

Citeşte şi: Vechimea, ideea (II)

În Anyhow e atinsă – atât ca versuri, cât şi muzical – coarda cea mai de jos a albumului. Minimalistă, partitura e dominată de dialogul stins dintre pian şi vocea lui Cohen, ajutat în confesiunea sa neagră de Dana Glover, ale cărei şoapte agonice se fac ecoul unei respiraţii auzite parcă de dincolo de mormânt. Cuvintele rostite şoptit par o introducere la piesa următoare, Crazy to Love You. Intuiţia că tragedia poetului îşi are originea în iubirea pentru femeia nepotrivită e redată explicit, în tonul unei revelaţii tardive. Versurile accentuează aerul de tragedie ieftină al vieţii, inutilitatea gesturilor ce n-au condus decât la un şir de insuportabile fiascouri. În cea mai depresivă realizare a albumului, Come Healing, vocea lui Cohen se aude abia în a doua jumătate a piesei, într-un recitativ în care sunt recapitulate temele deja enunţate: prăbuşirea, sfâşierea, suferinţa fizică şi morală, singurătatea, întunericul. Orizontul salvării se prefigurează – previzibil – în iubirea necondiţionată exprimată printr-un atotcuprinzător „imn al penitenţei”.

Ultimele trei piese de pe Old Ideas propun – programatic – o viziune optimistă. În Banjo, datoria autorului e afirmată explicit, în ciuda adversităţilor destinului: „No matter where I go/ Its duty is to harm me/ My duty is to know”. În Lullaby, doar somnul aduce liniştea, iar noaptea armonizează contrariile unei existenţe din care ieşiseră la suprafaţă numai chinurile. Deziluziile se topesc în dulceaţa sunetelor şi în inedita comunicare dintre speciile animaliere, într-o graţioasă glosolalie a componentelor universului domestic: „Well the mouse ate the crumb/ Then the cat ate the crust/ Now they’re fallen in love/ They’re talking in tongues”. În fine, Different Sides reduce tânjirea abstractă la contururile unui banal conflict conjugal. Diferendurile nu mai ţin de asumarea (sau neasumarea) suferinţei, ci de tonul – limbajul – prin care se ajunge la necesara, dorita, sperata linişte sufletească.

Old Ideas este o creaţie artistică în care eternele, binecunoscutele zbateri ale artistului beneficiază de un tratament căruia, în ciuda monotoniei, a eşecurilor exhibate violent, nu-i lipseşte exuberanţa. Albumul transpune fidel natura duală, depresiv/ironică, a artistului. Întrebat, în calitatea lui de călugăr budist, ce crede despre reincarnare, Cohen a dat două răspunsuri care măsoară distanţa dintre sobrietate şi umor, consubstanţiale gândirii lui: „Nu prea înţeleg procesul numit reîncarnare. Dar mi-ar plăcea să mă reîntorc întrupat în câinele fiicei mele”. Până atunci, să ne bucurăm de actuala încarnare a lui Leonard Cohen, cel care s-a salvat şi ne-a salvat cu nevroza pe nevroză călcând…

 

Articol publicat şi în revista România Literară.


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Solve : *
29 − 29 =