Un prag în calea uitării: Annie Bentoiu


Foto: I.C.R.

Retipărită astăzi, într-o ediţie de o elegantă sobrietate, cartea lui Annie Bentoiu îşi reconfirmă calitatea ei originară, aceea de a fi fost un prag în calea uitării şi de a fi imaginat una dintre cele mai ambiţioase, profunde şi tulburătoare cronici de familie din epoca postbelică.

 

Textul lui Annie Bentoiu este cu mult mai mult decât o încercare memorialistică. El devine, o dată cu fiecare pagină, rememorare şi interogaţie, constituind rama în care timpul primului deceniu şi jumătate de comunism este încadrat, contrapunctic. Scriitura lui Annie Bentoiu este polifonică, animată de voinţa de a construi puntea între trecutul din care vine tragedia familiei sale şi viitorul din care vin cititorii ei: între acestea se află prezentul vocii sale, prezent investit cu poziţia de far din care privirea se poate îndrepta asupra unui întreg secol.

Investigaţie intelectuală, cronică de familie şi dosar de existenţe, cartea lui Annie Bentoiu este închinată memoriei celor care se încăpăţânează să traiască, să iubească, să scrie şi să viseze în anii de tiranie. Ea posedă o extraordinară seninătate ce decurge şi din dimensiunea de devoţiune creştină ce trece în paginile ei. Seninătatea lui Annie Bentoiu este seninătatea unui moralist ce refuză judecata pripită, în favoarea analizei răbdătoare şi empatice.

Între 1944 şi 1959, România în care Annie Bentoiu se naşte încetează să mai existe. Prin teroare, intimidare şi complicitate, o ţesătură de instituţii şi de moravuri dispare, înlocuită fiind de ordinea democraţiei populare. Depoziţia lui Annie Bentoiu este cu atât mai impresionantă cu cât ea evită patetismul, optând pentru sobritetatea tonului de istoric antic: contemplarea devastării la care asistă este materia din care se hrăneşte capodopera sa.

Cum poate firescul existenţei să lase loc luptei de clasă şi crimei de stat? Cum poate să se insinueze în viaţa de fiecare zi spectrul delaţiunii şi al fricii? Cronica de familie a lui Annie Bentoiu este succesiunea de instantanee din care se poate alcătui o încercare de răspuns la întrebările ce ne bântuie. Comunismul irumpe cu acea brutalitate ideologică în faţa căreia nicio stavilă nu poate să mai reziste. Noutatea sa este dată de ferocitatea rece cu care atacă şi lichidează societatea şi statul. Victimele sale sunt paralizate şi, cu rare excepţii, incapabile să se opună acestui asalt. De la instituţii la comunitate, totul este aruncat în acest malaxor dialectic. Transformarea Facultăţii de Drept, din care Annie Bentoiu va fi alungată, ca duşman al poporului, este doar o fotografie din acest album traumatic. Profesorii dispar, fizic şi simbolic, spre a elibera spaţiul pentru mândra lume nouă.

Annie Bentoiu, „Timpul ce ni s-a dat. Memorii, 1944–1959”, ediția a IV-a, Editura Humanitas, 2019.

Cronica de familie a lui Annie Bentoiu înseamnă întâlnirea cu crima de stat şi cu represiunea. În familia din care vine, ca şi în familia celui care îi va fi soţ, Pascal Bentoiu, istoria comunistă este o istorie a declasării şi a detenţiilor. Taţii şi mamele din această poveste de secol XX sunt încărcaţi cu povara stigmatului pe care îl poartă. Naţional-ţărănişti sau liberali, ei sunt aruncaţi în pântecele RPR. În cazul lui Aurelian Bentoiu, paranteza dintre închisori este înşelătoare: rearestat, Bentoiu moare în detenţie. Dialogul cu paginile din Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt restituie frânturile de sunete şi de imagini ale acestui sfârşit . Regimul de democraţie populară ucide, premeditat, spre a face loc viitorului luminos.

În această cronică de familie, iubirea şi familia sunt reperele fără de care universul etic este imposibil de imaginat. Dincolo de privaţiuni, dincolo de suferinţă, dincolo de declasare, se află dragostea care uneşte şi care luminează. Cartea lui Annie Bentoiu este un poem închinat pasiunii tandre şi stoice care îi leagă pe cei doi soţi. Drumul lui Pascal Bentoiu spre consacrarea componistică este parcurs alături de Annie: cele două intelecte şi inimi bat la unison, sub acelaşi astru al speranţei şi al autenticităţii morale.

Cercurile în care se organizează supravieţuirea conservă decenţa discretă a unei lumi care a fost. Vulgaritatea şi agresivitatea sunt ţinute departe de acest strat protector al educaţiei şi al iubirii. Arta de a trăi înseamnă muzica şi lectura, înseamnă familia şi prietenii, înseamnă truda de a te construi ca personalitate, în vremuri teribile. Cronica lui Annie Bentoiu este şi un tratat despre curaj, solidaritate şi virtute.

Annie Bentoiu şi-a scris paginile ca pe un prag în calea uitării, dar ele sunt şi un îndreptar pentru cei de mai târziu. Asemeni familiei Dinu Pillat, familia Bentoiu a durat, în pofida unei istorii cumplite. Prin dragoste, tenacitate şi memorie, Annie Bentoiu a ridicat un monument în a cărui nervură de marmură simţim tresăltarea dramatică a destinelor şi a veacului. Capodopera ei este un testament încredinţat viitorului.

 

Articol apărut şi pe LaPunkt.ro.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.