Un ONG ignorat: „poliţia secretă”


Dacă în urmă cu câţiva ani, lunatici de speţa Slavoj Žižek erau păsări exotice, astăzi direcţia leninistă pe care o ilustrează – cu tot ce înseamnă ea: resentiment, terorism politic, ură de clasă, metode radicale de exterminare a inamicilor reali ori imaginari – pare să fi preluat puterea atât în mediile academice occidentale (îndeosebi americane), cât şi în programele editoriale susţinute de universităţile „progresiste”.

 

N-am citit înainte de 1990 nicio carte de „ştiinţe politice”. Marea mea grijă, ca şi a prietenilor mei apropiaţi, era să n-avem de-a face cu „ăia”. Să nu ne expunem idioţeniilor livrate de propaganda de partid, să nu ne murdărim participând la ritualurile ideologice ale comuniştilor.

Citeam, în schimb, multă literatură şi ne pasam unii altora ediţii în limbi străine ori editate în interbelic ale filosofilor clasici. Mi-au trecut prin mână, din categoria lucrărilor cu teme politice, şi câteva cărţi de Nae Ionescu (volumele tipărite ale prelegerilor sale şi culegerile de articole). Deşi cel care mi le împrumutase, un profesor pensionar, vorbea de un „geniu”, mie mi se păreau opera unui megaloman exaltat (aşa cum mi se pare şi azi). Cam pe acolo îl plasam şi pe Nichifor Crainic şi ale sale Puncte cardinale în haos, iar Cranii de lemn, de Ion I. Moţa, sunau la fel de isteric precum cuvântările lui Ceauşescu la plenarele PCR.

Cele câteva surse oficiale – precum colecţia „Idei contemporane” – ce propuneau variante edulcorate de comunism erau tentative de a machia realitatea în culori mai puţin stridente. „Marxismul revizionist” vindea aceeaşi marfă otrăvită unui public căruia practica leninist-stalinistă îi provoca oroare. Aşa m-am lecuit, pe vecie, de escroci ca Herbert Marcuse ori demenţi ca Louis Althusser ori Noam Chomsky. Despre „politologi” români nici nu putea fi vorba, aşa că mi-au rămas complet străine „operele” lor – dacă vor fi existând. M-am lăsat păcălit o singură dată, în timpul studenţiei. Am devorat atunci rafturile doldora de cărţi ale gânditorilor, eseiştilor şi criticilor literari francezi. Dintre ei, se desprindea ca o voce inconfundabilă, de scriitor adevărat, cea a lui Roland Barthes. Cred şi azi că pagina lui sună minunat, că ar fi putut fi un mare critic şi istoric literar. Din păcate, a cedat lenei de gândire specifică marxismului, tentaţiei de a rezolva simplu şi repede orice problemă. Atunci când nu era grăbit, ca în S/Z, Fragments d’un discours amoureux, în cele două explorări ale vieţii şi operei lui Michelet, în „autobiografia” Roland Barthes par Roland Barthes sau în eseul despre fotografie, La chambre claire, rezultatele erau seducătoare. În schimb, n-am citit nimic mai fals intelectual decât Éléments de sémiologie şi mai respingător moral decât postumul Journal de deuil.

A trecut multă vreme până când să-mi dau seama că toate aceste personaje, în aparenţă atât de diferite, aparţineau aceleiaşi familii. Fiecare în parte ilustra patologii ale stângii din secolul al XX-lea. Comunismul, fascismul, nazismul sunt denumirile sub care totalitarismul şi-a croit drumul în vremi de restrişte: întotdeauna după un cataclism istoric, întotdeauna cu violenţă şi promiţând zgomotos fericirea universală.

Am făcut această scurtă trecere în revistă cu gândul la revanşa luată, mai ales după anul 2000, de studiile şi cercetările ce proslăvesc (sau exonerează de crime) comunismul. În ciuda contribuţiilor unor Leszek Kolakowski, Richard Pipes, Czeslaw Milosz, Soljeniţîn, în ciuda accesului la arhivele partidelor comuniste şi ale instituţiilor sale represive, iluzia comunistă n-a pălit.

Vladimir Tismăneanu a scris cărţi de-o claritate morală desăvârşită nu doar despre comunismul românesc, ci şi, în perspectivă comparatistă, despre cel mondial. Echivalarea pe care o face între comunism şi fascism, ca metode prin care „diavolul lucrează în istorie”, este, în multe privinţe, deschizătoare de drumuri. Recenziile dedicate cărţii în presa culturală şi academică occidentală, traducerea ei în mai multe limbi străine – mă refer la The Devil in History, apărută la University of California Press – vorbesc despre valoarea ei simbolică: o implacabilă condamnare a extremismului de stat.

Dar astfel de lucrări nu se înscriu în mainstream- ul (mai bine zis, în bulk-stream-ul) ştiinţelor politice internaţionale. Dac-aş identifica o poziţie majoritară, covârşitor majoritară, aş afirma că lucrările autorilor din generaţiile mai tinere sunt, aproape fără excepţie, încercări perverse de a scoate comunismul din categoria ideologiilor criminale. Dacă în urmă cu câţiva ani, lunatici de speţa Slavoj Žižek erau păsări exotice, astăzi direcţia leninistă pe care o ilustrează – cu tot ce înseamnă ea: resentiment, terorism politic, ură de clasă, metode radicale de exterminare a inamicilor reali ori imaginari – pare să fi preluat puterea atât în mediile academice occidentale (îndeosebi americane), cât şi în programele editoriale susţinute de universităţile „progresiste”.

Metodele de scriere a lucrărilor urmează un traseu bine stabilit. Cea mai mare parte dintre ele vizează interpretarea lumii, a existenţei, a fenomenelor culturale şi sociale prin grilă exclusiv marxistă. Tot ceea ce iese din fruntariile reducţionismului marxist e taxat drept periculos, iar comunitatea vigilentă nu ezită să ia măsuri radicale. Nu e săptămână în care să nu afli de vreo execuţie ori răfuială în mediul universitar, prezentate în presă cu lux de amănunte. Înţeleg prin asta nu doar „demascările” publice ori marginalizările celor ce îndrăznesc să nu jure pe biblia marxisto-leninistă, ci şi eliminarea brutală din corpul academic. Standardizarea limbajului, sărăcirea voluntară a gândirii, impunerea cu violenţă a dogmelor corectitudinii politice (un compendiu de marxism-leninism- stalinism) sunt comandamente care reglementează în cele mai mărunte elemente comportamentul social.

Există, evident, şi metode mai subtile. S-au publicat în ultima vreme lucrări care, în aparenţă, se referă la malignitatea sistemului comunist – cel puţin dacă te iei după titlu şi tabla de materii. În realitate, autorii comit o serie de fraude semantice – unele grosolane, altele subtile. Ca, de pildă, folosirea cu obstinaţie a sintagmei „poliţie secretă”, în locul aceleia, conforme realităţii, de „poliţie politică”. Că s-a numit NKVD, KGB, Gestapo, Securitate, Stasi etc. n-a fost vorba niciodată de instituţii „secrete”. Dimpotrivă, ele au fost cât se poate de „publice”. Au fost create prin lege, angajaţii primeau salarii şi pensii de la stat, aveau sedii oficiale şi, mai ales, scopuri ferm statuate: reprimarea juridică ori fizică a tuturor celor care nu mărşăluiau în cadenţa impusă de partidul totalitar (nazist, fascist, comunist).

Ceea ce se urmăreşte printr-o astfel de denumire e, cum spuneam, tăierea legăturii dintre ideologia comunistă şi metodele brutal-criminale ale braţului său înarmat. Cititorului neavizat (cel tânăr de azi şi cel din viitor) i se livrează o poveste care sună cam aşa: a existat o formă minunată, idealistă, generoasă, de organizare ideologică şi statală, numită comunism. Ea a adus fericirea tuturor, instaurând egalitatea deplină şi asigurând prosperitatea generală şi eternă. Evident, se mai întâlneau şi unele mici imperfecţiuni. De pildă, „poliţia secretă”. Din ea făceau parte nişte băieţi răi, chiar violenţi, care, din când în când, comiteau abuzuri: mai torturau, mai schingiuiau, mai ucideau. Evident, fără ştiinţa statului comunist, prea ocupat să reverse daruri asupra umanităţii. „Poliţia secretă” era, aşadar, un fel de ONG de subterană (că doar de aceea era „secretă”!), ce-şi făcea de cap beneficiind de binecunoscuta „libertate de asociere” caracteristică societăţii comuniste!

Ei bine, astfel de trucuri grosolane prind. Încetul cu încetul, ni se va demonstra că instrumentele diabolice ale statului totalitar comunist nici n-au existat. Că ele sunt pure invenţii ale detractorilor lui Marx şi Lenin. Comunismul era o societate a libertăţii depline, aşa că doar prin abuz (şi nu prin metode implementate cu cinism chiar de către cei aflaţi la putere) personaje rău intenţionate, nişte oengişti nasoli, au instaurat teroarea. Dar ei n-aveau nicio legătură, absolut nicio legătură, cu imaculata ideologie comunistă.

Veţi spune că delirez, că aşa ceva nu e posibil. Eu zic să mai aşteptăm câţiva ani. Nu prea mulţi, pentru că tovarăşii sunt harnici. Pe cât de sceleraţi, pe atât de harnici.

 

Articol publicat şi în România Literară.


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.