Ucraina: dificila căutare a păcii
Departe de a se a fi apropiat, perspectiva păcii ȋn Ucraina pare să se fi ȋndepărtat şi mai mult. Zilelor de solidaritate atlantică şi de mobilizare diplomatică le-a urmat reacţia rusă – una clasică deja, de eschivare, de amânare, de agresivitate militară.
Căci bătălia pentru pace ȋn Ucraina nu poate fi separată nici de ambiţiile imperiale ale Rusiei şi nici de marile plăci tectonice ale unei istorii ȋn mişcare, spre a relua clasica formula aroniană. Revenirea la pace este cu atât mai dificil de imaginat cu cât statul agresor foloseşte diplomaţia doar ca pe un instrument menit să ȋi ofere timp, creând iluzia respectabilităţii internaţionale, ȋn vreme ce atacurile criminale vizează deliberat obiective civile.
Principalul obstacol ȋn calea oricărui acord negociat este sentimentul Rusiei că poate câştiga militar această confruntare. Câtă vreme această percepţie durează şi câtă vreme China comunistă va fi pregătită să o sprijine, Rusia va rămâne fidelă unui model brutal şi criminal de luptă. A aştepta o schimbare voluntară de conduită a Rusiei este o iluzie fatală.
Rusia a pornit acest război vechi de un deceniu ȋncurajată de absenţa descurajării. În 2014, ca şi 2022, Statele Unite au ratat ocazia de a transmite un mesaj lipsit de ambiguitate cu privire la riscurile agresiunii. Preşedinţii Obama şi Biden sunt responsabili de apariţia unui context care a permis atacurile succesive ale Rusiei. Europa, la rândul ei, a contribuit, decisiv, la acest faliment al descurajării colective. Impasul dramatic de acum este efectul unor erori strategice: a le corecta necesită un efort tenace, sprijinit pe o nouă viziune a viitorului.
Dilema adninistraţiei Trump este similară, până la un punct, cu aceea ȋncercată de administraţia Nixon ȋn Vietnam: diplomaţia este neputincioasă ȋn faţa unui inamic care preferă lupta. De această dată, contextul este modificat de implicarea directă a unui stat nuclear ca agresor. Escaladarea militară din Vietnam nu mai poate fi o opţiune imediată.
Orice arhitectură a garanţiilor de pace nu poate fi completă câtă vreme voinţa Rusiei de a duce acest război este intactă. Iar această ambiţie transpare ȋn formularea programului ei de pace: aplicarea sa ar ȋnsemna reducerea Ucrainei la vasalitate şi subminarea statalităţii ei.
Rusia este, ȋn pofida sancţiunilor şi a declinului economic, pregatită să aleagă forţa militară şi să refuze negocierea autentică. Consolidarea alianţei inegale cu China comunistă este unica ei opţiune realistă: axa revizionistă se consolidează, graţie acestui numitor comun al frustrării şi resentimentului.
Spre a fi relevantă instituţional şi simbolic, diplomaţia trebuie precedată de restabilirea descurajării. Iar menirea descurajării este limpede: convingerea Rusiei că nu poate câştiga pe front războiul. Blocajul militar trebuie să devină evident şi dramatic pentru Rusia, spre a permite negocieri.
Iritarea administraţiei Trump poate fi primul pas ȋn direcţia unei politici de restabilire a descurajării. Pentru ca Rusia să accepte tratativele, este nevoie ca Ucraina nu doar să reziste, ci şi să fie capabilă să ştirbească, credibil, puterea rusă. Pentru a putea aspira la un viitor acord negociat, echilibrul şi descurajarea sunt necesare: ambele ţinte pot fi atinse prin consolidarea capacităţii de apărare şi de atac a Ucrainei.
Un eşec ȋn Ucraina va invita China comunistă la agresiune ȋn Taiwan, ȋn timp ce o Rusie neȋngrădită va ameninţa naţiunile noastre. Pacea nu se poate ivi decât din ȋndiguire şi reȋnarmare. Restabilirea descurajării este primul pas ȋn bătălia pentru pace ȋn Ucraina.
Articol publicat şi în Contributors.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
V- am citit toate articolele privitoare la războiul de la granița noastră , vă împărtășesc îngrijorarea și vă dau dreptate că agresorul trebuie descurajat , că trebuie să investim în apărare, că trebuie gândită strategic si tactic apărarea noastră, că de la gândire trebuie trecut la faptă și , în sensul acesta, ar trebui să vedem niște măsuri luate, niște poziții exprimate de către cei competenți sau/ și împuterniciți să o facă.
În ce mă priveşte, am făcut armata ca studentă – patru ani câte o zi pe săptămână și trei convocări de vară de câte două săptămâni. Stiu sa țin o armă în mână, să iau linia de ochire, să îngrijesc armamentul din dotare, să îngrop mine antitanc, să îmbrac echipamentul antichimic, sa- mi ascult superiorii si sa- mi coordonez acțiunile cu camarazii de pluton, asta așa, la o prima reamintire a ceea ce am învățat la pregătirea militară. Chiar zilele trecute discutam cu o vecină care în viața civilă a fost medic, și ea aproape septuagenara ca și mine, suntem amândouă pensionare , dar cu ochi încă foarte atenți căutăm să pricepem ce se întâmplă și ce ar trebui să mai învățăm, dat fiind că între timp , recunoaștem, tehnicile de luptă și de apărare s- au mai schimbat, războiul în sine îmbracă forme noi, care se insinuează deja și în ceea ce numim timp pace. Am fi gata să ne reciclăm, nu cred însă că ne mai ajută puterile, dar o mână de ajutor poate am fi în stare să dăm. Aṣa am concluzionat împreună cu vecina mea. Și am încheiat cu un umor oarecum galeș, că la noi, babetele, e nădejdea! Cred ca si fostele colege de pluton de secțiile Facultății de Filosofie ( eu eram la sectia sociologie) gândesc la fel. Oare cum privesc problema cei tineri si puternici? Cred că acest lucru e foarte important în momentul de față!