Toma Enache: „Enescu rămâne un vis împlinit al tuturor românilor”

Toma Enache. Foto: Arhivă personală

În 4 mai se vor împlini 70 de ani de la intrarea în veşnicie a marelui George Enescu, considerat geniul muzicii româneşti. Primul film artistic despre viaţa şi opera acestuia, Enescu, jupuit de viu, făcut de regizorul Toma Enache, se află în perioada aceasta în turneu naţional, sub egida Enescu70.

L-am invitat la un dialog pe Toma Enache – regizorul cunoscut pentru lungmetrajele Nu sunt faimos, dar sunt aromân, primul film din istoria cinematografiei vorbit în aromână, și răscolitorul Între chin și amin, primul film despre ororile comuniste din cadrul Experimentului Pitești. Un dialog despre geneza acestui film, care a obţinut deja, la câteva luni de la lansare, peste 40 de premii, despre omul Enescu şi iubirea sa pentru Maruca, o poveste de dragoste care i-a dat forţa de a crea, de a face lucruri extraordinare.

„Ideea de a face acest film îmi încolţise în minte când am văzut fotografia cu Enescu pe patul de moarte”

„Artistului Toma Enache, care a făcut pentru Enescu mai mult decât noi, toţi, la un loc”. Acestea – spuneaţi într-un interviu – sunt cuvintele pe care dirijorul Cristian Măcelaru, care este şi directorul artistic al Festivalului „George Enescu”, le-a scris pe un CD cu muzica lui Enescu, pe care vi l-a oferit. Sunt cuvinte care oferă garanţia calităţii acestui film. Cum aţi ajuns la acest subiect, domnule Toma Enache? În aceşti 70 de ani de la moartea lui Enescu, nu a existat o astfel de iniţiativă.

CD-ul primit în dar este unul lansat recent. Maestrul Cristian Măcelaru va înregistra integrala lucrărilor simfonice ale lui Enescu sub egida casei de discuri Deutsche Grammophon, din Germania, în cadrul unui proiect estimat să dureze zece ani. Au fost deja înregistrate două CD-uri. Înregistrarea este făcută cu Orchestra Națională a Franței, cu participarea Corului Filarmonicii „George Enescu” și a soliștilor din România.

Anul acesta, în 4 mai, se împlinesc 70 de ani de la moartea lui Enescu. Se înţelege de ce, înainte de 1989, nu a făcut nimeni un film despre el: era prieten cu Casa Regală a României, Maruca făcea parte, şi prin naştere, şi prin căsătorie, din două vechi familii boierești. După 1990, într-adevăr, nimeni nu a făcut un film despre Enescu.

Ideea de a face acest film îmi încolţise în minte când am văzut fotografia aceea cu el pe patul de moarte, avându-l alături căţelul Mutzerli. Fusese făcută cu trei zile înainte de sfârşit. A murit singur, într-o cameră de hotel din Paris. Apoi, ideea a prins contur în anii în care am mers prin ţară cu filmul anterior, Între chin şi Amin. Trecând prin Moldova, am dat peste indicatorul care ducea la Casa Memorială din Tescani. A treia oară, după ce iarăşi trecusem de acest indicator, am întors brusc maşina şi mi-am spus că, dacă nu merg în momentul acela la Tescani, n-o s-o mai fac niciodată. Muzeul era închis, dar custodele a cedat rugăminților mele şi mi-a deschis. Din clipa aceea am fost ferm convins că voi face filmul despre George Enescu. Era toamna lui 2019.

A fost ceva la acest conac al familiei Rosetti-Tescanu care v-a impresionat atât de mult încât să constituie declicul?

Văzusem, până la momentul respectiv, Casa Memorială din Sinaia şi Palatul Cantacuzino din Bucureşti, actualul Muzeu Enescu, însă vizita la Tescani a fost momentul decisiv. Mi s-a întâmplat ceva asemănător la filmul Între chin şi Amin. Momentul în care m-am dus la Piteşti să-l întâlnesc pe Tache Rodaş a fost picătura decisivă care m-a împins la scrierea scenariului. Iar eu când spun că fac ceva, fac. Nu mai e cale de întoarcere. Mi se întâmplă să-mi conturez un proiect viitor în timp ce cutreier țara pentru a-l promova pe cel actual. Şi acum, când merg prin ţară cu proiecţiile de gală ale filmului Enescu, jupuit de viu, mă gândesc deja la următorul film.

„Sensibilitatea te face, e adevărat, mai vulnerabil dar şi mult mai creativ”

„Dacă aş îndrăzni să mă plâng, aş face-o pentru a spune că nu am fost un copil răsfăţat, ci un copil adorat până la exces, până la sufocare. În această căldură de seră sufocantă şi tensionată m-am maturizat prea repede şi, dacă astăzi sunt un bărbat hipersensibil, un fel de jupuit de viu, explicaţia cred că trebuie căutată în copilărie”, îi spunea George Enescu, într-un interviu, criticului muzical lui Bernard Gavoty. Era cu un an înainte de moartea sa. După titlul pe care l-aţi dat filmului, Enescu, jupuit de viu, se pare că şi pe dumneavoastră v-a impresionat această sensibilitate a sa, ieşită din comun.

Această sensibilitate a mai fost revelată într-un context, la care, de altfel, fac trimitere în film: când Enescu s-a dus la grafolog, acela i-a spus doar atât: „Jupuit de viu”. Iar Enescu i-a răspuns: „Nimic nu mă poate defini mai bine decât aceste cuvinte”. Am considerat normal ca „jupuit de viu” să fie subtitlul filmului Enescu. Întotdeauna am ştiut titlul filmelor mele înainte de a le lansa, dar nu le-am anunţat de la început.

Cum percepeţi această hipersensibilitate a lui: ca pe o calitate sau mai degrabă o trăsătură care l-a vulnerabilizat, care l-a expus suferinţei? A avut o viaţă sfârşită dramatic.

În ultimii ani ai vieţii a fost şi nefericire. Dar să nu uităm că Enescu a fost primit ca un star, peste tot.

Afişul filmului „Enescu, jupuit de viu”

Acela era compozitorul de geniu Enescu. Dar omul?

Pentru omul Enescu a fost mai greu, pentru că el nu şi-a dorit niciodată să meargă în turnee, nu şi-a dorit să cânte, să fie un virtuoz al viorii sau al pianului. El ar fi stat doar acasă, să compună. Dar a trebuit să fie şi un virtuoz, să călătorească foarte mult („Dii, mă, Jurjac, dii!”, îşi spunea lui însuşi).

Probabil, această sensibilitate exacerbată l-a şi ajutat în anumite momente, când compunea, dar în alte privinţe probabil a fost dureros. Sensibilitatea te face, e adevărat, mai vulnerabil dar şi mult mai creativ.

A te simţi jupuit de viu, în opinia mea, te duce cu gândul că percepi, cu nişte senzori pe care poate alţii nu îi au, toată durerea din jurul tău.

Şi pentru mine a fost şocant când am citit că a spus chiar el că aceste cuvinte îl definesc cel mai bine.

„M-a impresionat bunătatea lui”

Ați spus că acest film „îşi propune să aducă în prim-plan nu doar geniul compozitorului George Enescu, ci şi latura umană a acestuia”. Documentându-vă în legătură cu viaţa acestuia, ce v-a impresionat cel mai mult la omul Enescu? Întreb de om, pentru că despre compozitor cei mai mulţi dintre noi – vreau să cred lucrul acesta – cunoaştem destul sau, unii, foarte mult.

Dacă ne referim la cei din domeniu şi la un public restrâns, da, aceia ştiu. În rest… Cred că maestrul Măcelaru la omul Enescu se referea când mi-a scris acele cuvinte pe CD. Pentru că de compozitor se ocupă alţii: Cristian Măcelaru, de pildă, care este şi director al Festivalului Internaţional „George Enescu”, scoate acum Integrala Enescu. Nu ştiu însă câtă lumea a mers la opera Oedipe, considerată capodopera lui Enescu. Nu ştiu câtă lume a ascultat Poema română într-un concert, câtă lume ştie ce a compus Enescu. Şi atunci cum să ştie despre povestea lui complicată de dragoste, cu o prințesă, sau despre cât de greu i-a fost în viaţă? Cele mai importante femei din epocă, întrebate de o actriță din Venezuela, cine este cel mai chipeș bărbat, l-au numit, în majoritate, pe Enescu.

Revenind la întrebarea dumneavoastră… Ce m-a impresionat la Enescu? Bunătatea lui. Este o replică în film, a Marucăi: „Eşti imposibil de bun, Pynx! Nu m-am ridicat niciodată la înălţimea ta.” Pynx a fost diminutivul folosit de Regina Mamă. De la Sfinx i-a spus Pynx, nume pe care l-au folosit apoi şi apropiaţii lor. Şi m-a mai impresionat faptul că atât de mulţi oameni, unii extraordinari, au vorbit despre Enescu la superlativ. Este ceva foarte rar ca atâtea personalități să vorbească la superlativ despre o altă personalitate. L-aș aminti aici pe violonistul de geniu Yehudi Menuhin.

Alături de Mircea Dragoman, actorul care l-a interpretat pe George Enescu. Sursă foto: Facebook / Enescu, jupuit de viu

„Povestea de dragoste cu Maruca l-a potenţat pe Enescu”

Dar cum o vedeţi  pe Maruca prin prisma acestei relaţii? Sunt voci care spun ar fi dat mult mai puţin decât a primit de la Enescu…

Pentru mine a fost important să aflu cât de potenţat a fost Enescu de această iubire pentru Maruca. E ceva extraordinar! Iar ea mi s-a părut fabuloasă. Regina Maria a spus: „Pentru Maruca, toţi bărbaţii sunt în stare să meargă până la capătul lumii şi înapoi. Şi nici nu le oferă ceva in schimb pentru asta”.

Povestea de dragoste cu Maruca l-a potenţat pe Enescu în a compune, în a face lucruri extraordinare. Nu întâmplător i-a dedicat ei opera Oedipe. Manuscrisele operei – trimise odată cu Tezaurul României la ruşi, în Primul Război Mondial – au fost recuperate, prin 1928, la intervenţiile Marucăi pe lângă ministrul de Externe al Franţei. Enescu se apucase să compună Oedipe când a cunoscut-o pe Maruca, în 1910.  Nu întâmplător, ea a donat statului român toate casele şi toate proprietăţile moştenite, pentru ca acestea să devină muzee Enescu. Şi m-a mai impresionat ceva: a fost singura din preajma lui care nu l-a turnat la Securitate, după ce au plecat la Paris. Numele de cod dat de Securitate lui Enescu a fost „Enache”.

Sursă foto: Facebook / Enescu, jupuit de viu

„Dorința cea mai mare la fiecare film lansat: să ajungă la sufletul cât mai multor oameni”

Spuneţi că, la baza filmului, stă o documentare riguroasă: nu doar jurnalul Marucăi Cantacuzino, ci şi presa epocii, integrala corespondenţei lui George Enescu, mărturii ale cunoştinţelor acestuia şi ale Marucăi, documente de arhivă care nu au mai fost aduse până acum în atenţia publică. Mai exact despre ce documente e vorba? Cum aţi întocmit bibliografia?

În primul rând, esenţial pentru mine, a fost volumul biografic, îngrijit de Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu, în care se regăsesc interviurile pe care i le luase pentru Radio France. Apoi m-au interesat ce a spus Maruca, ce a spus Nae Ionescu şi alţii din epocă.

Am avut acces la o serie de documente care, în perioada comunistă, fuseseră ascunse. Au ieşit la iveală după 1989, inclusiv dosarul de la Securitate, care confirmă că fusese turnat.

Coloana sonoră a filmului are fragmente interpretate de Orchestra Naţională a Franţei, condusă de Cristian Măcelaru, şi de Orchestra Naţională Radio din România, condusă de Horia Andreescu. Cine a selectat bucăţile muzicale pentru film?

În film îi mai auzim pe Alexandru Tomescu cântând Balada, pe vioara Stradivarius, pe Enescu la vioară şi pe Lipatti la pian. Selecţia am făcut-o eu împreună cu Sebastian Androne-Nakanishi, care este şi cel care a compus muzica originală a filmului, pentru care a fost premiat în Croaţia, pentru Cea mai bună muzică originală de film. Tot el este câştigător de Festival „George Enescu”, în 2014, pentru compoziţie şi a fost desemnat „Compozitorul Anului 2022” la International Classical Music Awards.

„Eu, când iubesc ceva, se gravează aici… Vrea să spun pentru toată viaţa, aici. În inimă!!”, este o frază din film. Punând cap la cap bucăţelele din acest puzzle care reconstituie viaţa lui George Enescu, vă invit la un exerciţiu de imaginaţie: ce credeţi că a rămas gravat în inima lui pentru totdeauna?

Cred că bucuria că a compus Oedipe. Era conştient că a făcut ceva extraordinar. Iar pentru mine, povestea de dragoste dintre el şi Maruca Cantacuzino, care corespunde, cronologic vorbind, cu scrierea acestei opere. O cunoaşte pe ea şi se apucă de Oedipe. Ea este cea care îl ajută să recupereze manuscrisele, din Rusia, la finalul anilor ’20, cum v-am spus. Termină Oedipe, operă care are premiera în 1936, iar în 1937 Enescu şi Maruca se căsătoresc. Mi-am dorit ca lumea să știe aceste lucruri.

Mă bucur foarte mult că publicul este receptiv, că sălile sunt pline la filmul Enescu, mă bucur de cele peste 40 de premii obținute până acum la festivaluri internaționale, de faptul că urmează să prezentăm filmul la Paris, la Opera Bastille. Este dorința cea mai mare pe care o am la fiecare film lansat: să ajungă la sufletul cât mai multor oameni. Enescu a fost și rămâne un vis împlinit al tuturor românilor.

Recomandări de lectură:

• Dirijor Cristian Măcelaru: „Perfecţiunea în artă se defineşte prin umanitatea pe care noi, artiştii, o aducem artei”
• Tatiana Niculescu: „Nae Ionescu e ca o piesă de puzzle fără de care universul românesc interbelic nu poate fi întreg”

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News