Tămădău, 14 iulie 1947: crima de stat şi zidirea comunistă

Iuliu Maniu, la proces. Sursă foto: Wikipedia / autor necunoscut

În iulie 1947, atunci când regimul de democraţie populară al doctorului Petru Groza organiza, pornind de la înscenarea zborului de la Tămădău, operaţiunea de lichidare a Partidului Naţional-Ţărănesc, Regatul României era pe cale de a deveni o republică a celor ce muncesc. Cei doi ani de după 6 martie 1945 nu însemnaseră decât desfăşurarea procesului de luare în stăpânire al statului. Aplicând lecţia leninistă din Statul şi revoluţia, comuniştii din România şi complicii lor utilizau, deliberat, violenţa, intimidarea şi legea spre a elimina, treptat, vestigiile pluralismului.

În acest itinerariu al stalinizării României, operaţiunea imaginată de poliţia politică a regimului  la Tămădău are alura unei montări cinematografice inspirate de precedentul sovietic. Toate ingredientele  elaboratei puneri în scenă sunt prezente aici: proiectul unui guvern în exil, duşmanii poporului care se pregătesc să părăsească ilegal teritoriul naţional, indignarea oamenilor de bună-credinţă în faţa acestui act de trădare. Jurnalele de actualităţi sunt chemate să mobilizeze ura: totalitarismul este de neimaginat fără această denunţare a inamicului în vederea exterminării sale.

Operaţiunea de la Tămădău, oricât de grotescă, poartă marca stalinismului românesc născând. De acum înainte, menirea poliţiei politice va fi aceea de a alcătui loturi şi de a fabrica vinovăţii. Procesele nu fac decât să consfinţească condamnarea pe care istoria o pronunţă, deja. Statul de drept, cu ale sale garanţii burgheze, lasă locul justiţiei înfăptuite de oamenii muncii.

Ziua de 14 iulie 1947 pune în mişcare angrenajul crimei de stat. Trecerea de la înscenare la represiune şi eliminare se realizează în decursul doar al câtorva zile. Comuniştii şi complicii lor folosesc întregul set de instrumente de care statul totalitar dispune spre a-şi lichida duşmanii. Parlamentul ivit din alegerile falsificate în noiembrie 1946 îşi probează utilitatea sa constituţională. Plini de mânie, membrii săi  validează iniţiativa de ridicare a imunităţii parlamentare a deputaţilor PNŢ. Scoaterea în afara legii a partidului urmează, legic, în aceeaşi secvenţă  orchestrată atent.

Statul capturat de comunişti în ziua de 6 martie 1945 funcţionează impecabil. Regatul popular peste care tronează Petru Groza şi-a însuşit tehnicile sovietice de epurare şi de înfricoşare. Arestarea, denunţarea, procesul public în faţa unui complet de judecată recrutat dintre complicii dictaturii antonesciene, sentinţele care echivalează cu o condamnare la moarte. La finele lui noiembrie 1947, crima de stat este consumată. Lecţia menită a dovedi tăria şi hotărârea regimului de democraţie populară a fost predată unei naţiuni ce descoperă pedagogia terorii.

Ceea ce ne rămâne din acest parcurs al crimei comuniste din 1947 sunt fragmentele de imagini din  proces. Înconjurate de glasurile urii, siluetele lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi ale colegilor lor din boxa acuzaţilor se desenează sub semnul acelei demnităţi pe care fanatismul şi imprecaţiile nu o pot anula. Este cea din urmă clipă în care mai putem asculta vocea lui Iuliu Maniu: fermitatea sa de acum este semnul intransigenţei cu care  a refuzat  abjurarea şi complicitatea.

Lichidarea, prin fărădelege, a Partidului Naţional-Ţărănesc marchează trecerea Rubiconului. Brutalitatea cu care democraţii sunt urmăriţi şi  exterminaţi nu are precedent în epoca ce precedă anul 1945. Persecuţia  nu mai are nimic din frenezia sângeroasă a guvernării legionare. Ea este meticuloasă, premeditată şi posedă justificarea legalităţii. Planificarea barbariei este o contribuţie decisivă a leninismului: una pe care Stalin o rafinează, cu pasiune dialectică.

Crima de stat ajunge la capătul ei în închisorile comuniste, acolo unde asasinatul se înfăptuieşte în impunitate. Pentru Iuliu Maniu şi Ion Mihalache Sighetul şi Râmnicu-Sărat le sunt mormânt. Chemarea la răzbunare a lui Silviu Brucan se înfăptuieşte, peste ani. Duşmanii poporului sunt lichidaţi, iar osemintele lor, risipite.

Crima care debutează în iulie 1947 este una dintre cele care dă naştere noii Românii. România demnităţii devine trecut. Edificiul care se ridică, în sunet de marşuri tinereşti, durează până în 1989. Pentru Ion Iliescu şi cei asemenea lui, inamicii din 1990 nu sunt decât urmaşii celor de la 1947:   rolul de inamic al naţiunii trece de la Iuliu Maniu şi Ion Mihalache la Corneliu Coposu şi Ion Raţiu. Ura supravieţuieşte, ca liant al  fesenismului. Viitorul  creşte din materia fetidă a comunismului.

Articol publicat şi pe Contributors.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News