Suveranist, adică izolaționist

2024 este cel mai sinistru cadou făcut anului 2025. N-am să trec în revistă momentele și etapele care au condus la dificila și bizara situație în care ne aflăm. Destul să ne uităm în jur și să consemnăm talentul unic al românilor de a-și tăia craca de sub picioare. Deși, obiectiv vorbind, parcurgem cea mai înfloritoare perioadă din întreaga noastră istorie, se pare că unei largi pături a compatrioților noștri li s-a urât cu binele. Prin bine nu înțeleg o îndestulare ieșită din comun, ci posibilitatea – fără precedent – de a-ți împlini dorințele. Dacă ești cu adevărat valoros (și harnic), nu ai cum să nu răzbești.

 

Vălul de iresponsabilitate și superficialitate care a coborât peste noi riscă să distrugă tot ce s-a acumulat în treizeci și cinci de ani de eforturi uriașe. Cum se explică prăbușirea în irațional și intoleranță? Ce a determinat fascinația naiv-incultă față de mitografia sulfuroasă în care Burebista stă la masă cu Zelea Codreanu și tăifăsuiesc despre grandoarea românismului? Cum de s-au încolonat milioane de români, tineri și bătrâni, sedentari și exilați pentru a opta pentru neant?

Una din explicații e că o bună parte a populației României nu a depășit modelul homo scornicesiensis, cum îl numea Ioan T. Morar pornind de la considerațiile lui Ion Spălățelu, tumultuosul propagandist comunist din anii 1980. Filmele profund ideologizate ale lui Sergiu Nicolaescu și ale celorlalți năimiți ai dictaturii și-au lăsat puternic amprenta asupra minții românilor. Spectatorii, rebegiți de frig și cu stomacurile ghiorăind de foame, se iluzionau că devin, prin intermediul peliculei, părtași la marile evenimente istorice. Decebal, Mircea, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Tudor din Vladimiri pogorau cu figuri blânde din „letopiseți“, cum le spunea Eminescu, și sporovăiau despre gravele probleme ale omenirii. De atunci, o mare parte a populației a rămas cu iluzia că suntem buricul pământului. Autismul clasei politice de după 1990, lăcomia și aroganța, cinismul de a ignora ori sufocarea în fașă a tot ce nu le convenea, ignorarea dorinței populației de a fi ascultată au indus o masivă doză de frustrare și resentiment.

În stilul exaltat al epocii, Spălățelu făcea portretul-robot al celui pe care-l înfățișa drept modelul absolut al românismului. Recunoști în șabloanele lui efigia unui om și evocarea unui loc ce dobândeau valențele sacrului: „Scorniceștenii sunt de statură mijlocie, cu trăsături proeminente, capul potrivit și o finețe generală în proporția corporală, ochi negri sau căprui, părul negru sau castaniu, culoarea feței șatenă, brună, rar blondă. În majoritate, sunt rezistenți, sănătoși și fără defecte fizice. Sunt foarte muncitori“.

Spălățelu îl viza nu doar pe Ceaușescu, ci și pe ilustra lui soție: „Bărbatul sconiceștean alături de femeia scorniceșteană formează o familie curată, cinstită și de multe ori demnă de invidiat“. Ei bine, un astfel de portret, căruia trebuie să-i adăugăm grizonarea adusă de scurgerea anilor, corespunde perfect imaginii intens cultivate de Călin Georgescu. Ca și pe Ceaușescu, îl vedem doar de la bust în sus sau pe câte un cal falnic, într-o sugestie de statuificare. Și asta pentru că salvatorul neamului, asemeni lui Ceaușescu, e, cum s-ar spune în limbajul corectitudinii politice, vertically challenged. Din acest motiv n-a apărut în nicio dezbatere publică alături de ceilalți candidați la președinție. Și nici nu va apărea vreodată.

Dar nu asta e problema cu Călin Georgescu. Problema sunt cei care-l votează. O prietenă îmi povestea că dentistul ei, un om absolut normal, i-a spus, în timp ce retrăgea cu gesturi delicate turbina dentară din gura pacientei: „Draga mea, să știi că am avut un vis. O revelație: Călin Georgescu e întruparea contemporană a lui Decebal“. „Și cum ai reacționat?“, am întrebat-o. „Păi, cum să reacționez? Eram deja cu gura larg deschisă, așa că am înțepenit cu ea așa. N-am mai scos niciun cuvânt“.

Într-adevăr, ce să spui în fața enormităților, a goanei iraționale spre urne care i-a cuprins pe adepții salvaționismului și suveranismului? Deceniile în care în România s-a mințit pe rupte, cu intenția clară de a spăla pe creier populația, au dat roade. „Omul nou“ nu e doar o fantasmă a lui Ceaușescu. Ingineriile sufletești nu sunt vorbă goală. Încercările de mutație genetică au fost încununate de succes și mulți dintre vecinii, verii și prietenii noștri chiar cred că pot evada din realitatea adeseori dizgrațioasă pentru a se așeza pe tron alături de Decebal ori pentru a oficia în peșteri alături de Deceneu, tălmăcind voința zeilor și profețind mileniul de aur al daco-românismului. Niciunul nu suflă însă o vorbuliță despre faptul că Deceneu i-a obligat pe strămoșii noștri geți să „stârpească viile și să trăiască fără vin“, după cum susține (altminteri dubiosul) Iordanes în Getica.

Evident, nu toți adepții lui Georgescu sunt scrântiți întru geto-dacisme și nu toți trag pe nas fumul bețișoarelor parfumate de origine asiatică. Majoritatea lor suferă însă de lene a gândirii. Preiau pe nemestecate orice lozincă și sunt victimele oricărei campanii ce-și propune să-i îmbogățească, să-i înfrumusețeze, să le facă părul mai des, să fie mai sănătoși și mai inteligenți. Se proclamă suveraniști, fără să aibă habar ce înseamnă acest cuvânt reciclat de vocabularul postcolonialismului occidental. În realitate, sunt niște izolaționiști plini de complexe de inferioritate. Pentru ei, România e o țară în lanțuri, aservită intereselor străine și condusă de diverse „Înalte Porți“ (în speță, Bruxelles și Washington). Corespunde această percepție adevărului? Evident că nu. România e sută la sută suverană. Avem o Constituție votată cu o imensă majoritate, avem legi și guverne liber alese (cât ne-a dus capul și poate defazate în raport cu marile valori ale omeniri, dar atât s-a putut!). Parlamentul democratic constituit ia deciziile în funcție de propriile interese și nu după cum li se pare înfricoșaților atrași tot mai mult spre cădelnițele popilor, depășiți de mersul istoriei. Adepții lui Georgescu sunt produsul mentalității național-comuniste a lui Ceaușescu, care vedea în orice „străin de neam și țară“ un inamic ireductibil. Astfel de indivizi se simt în siguranță doar mărșăluind alături de Căpitan și purtând în suflet icoana lui Zalmoxis.

Xenofobia, rasismul rezidual, înapoierea culturală, educația lipsită de consistență și, în general, o atmosferă deloc prielnică schimbului nestingherit de opinii au condus la blocajul actual. Mă întreb: de ce aș vota eu, om al mileniului III, avatarul unei căpetenii tribale de acum două mii de ani, care a ieșit rău șifonat din confruntările militare la care a participat? De ce-mi fac idol dintr-un sinucigaș care, speriat de invadator, își ia viața, în loc să lupte până la ultima picătură de sânge? Ce fel de model e acesta? Cultul morții, intens promovat de legionari, are, se vede, urmași fanatici și în plină epocă postistorică, postadevăr și postumană. Tocmai acum, când toate canalele de comunicare și informare le sunt la îndemână, mulți români stau cu ochii neclintiți spre un trecut învăluit în cețuri și legende care nu-i ajută decât să se victimizeze.

Văicăreala, spaima de schimbare, neputința de a se adapta la provocările cu adevărat revoluționare ale tehnologiei moderne i-au împins pe destui votanți într-o fundătură a lacrimilor și suspinelor. Până de curând, fuga în străinătate s-a dovedit o soluție. Ea era facilitată de faptul că, de bine, de rău, emigranții beneficiaseră de o școlarizare acceptabilă. Asta le-a permis să fie flexibili și adaptabili. Or, prăbușirea incredibilă a învățământului din România din ultimii douăzeci de ani a produs un tip uman necunoscut în istorie: plin de pretenții, dar incapabil să presteze, chiar la un nivel de jos, orice tip de activitate. Disprețuind etica muncii, aroganți și gureși, au găsit cu ușurință originea suferinței lor: străinii care nu știu decât să te exploateze și să te umilească.

A contribuit la asta, dincolo de orice dubiu, disoluția autorității, de la cea politică la cea educațională. Au dispărut liderii adevărați, personalitățile capabile să propună soluții și să desțelenească noi căi de evoluție ale societății. Au proliferat monstruos veleitari, nulitățile ambițioase, escrocii, impostorii, trișorii, borfașii, canaliile de toate vârstele și sexele, secretați, parcă, de o imensă și neobosită Groapă a lui Oatu. În fața acestei avalanșe de hiene, dihori și păsări de pradă, omul amărât a găsit alinare în admirația față de pleiada de figuri trecute prin spălătoriile de cadavre istorice ale ceaușismului și postceaușismului, de la Zelea Codreanu la mareșalul Antonescu și retur. Călin Georgescu e doar întruparea nevoii imperioase de a exulta în fața unei istorii strălucite, pleznind de eroi, semizei și supermeni. Dar etaloanele lor nu sunt mințile luminate, adică Maiorescu, P.P. Carp ori Lovinescu, ci Moța, Marin, decemvirii și nicadorii. Aici am ajuns.

Pe acest fond de irațional, direcția naționalist-șovină, izolaționistă, anti-democratică, anti-occidentală și anti-americană este în constantă creștere. Politicienii „mainstream“ nu au înțeles nimic din mesajele transmise de electorat. Indiferent de influența „elementului statal străin“ (numele de cod al Rusiei, pe care oficialii de la București se sfiesc să-l rostească direct), voturile au fost, totuși, puse în urne de români, fără să le stea nimeni cu mitraliera în spate. Faptul că aceștia nu au convingeri democratice suficient de puternice și că cedează la cea mai grosolană propagandă nu e meritul rușilor, ci vina clasei politice autohtone. Iar nerușinarea de a nu ține cont de avertismentele votanților, refuzul schimbării și cinismul de a promova aceeași pegră politică expirată arată că răul cel mare abia urmează.

 

Articol publicat şi în România literară.

 

Publicitate

Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.