Sunt român. Încalc regulile

Bântuit de duhul eticismului, am scris de mai multe ori, în vremea din urmă, despre incapacitatea noastră structurală de a ne supune legilor, regulilor și cutumelor. Avem o tendință naturală de a eluda obstacolele (nu de a le depăși!), pentru ca, la final, să exclamăm: „Uite că s-a putut!“ Se pare însă că moralismul nu-mi vine prea bine. Drept dovadă, viața m-a pus recent într-o situație care mi-a arătat că nu sunt cu nimic mai bun decât cei pe care-i critic. Și asta deși fac eforturi herculeene să respect legile și regulamentele, oricât ar fi ele de absurde.

Pe de o parte, pentru că așa am fost educat, pe de alta, pentru că am o natură predispusă la disciplină și profund refractară la mișmașuri și aranjamente, ca și la lucruri făcute de mântuială. Niciuna, adică educația, nici alta, adică predilecția, nu sunt însă însușiri care să-mi fie de vreun folos în lumea în care trăiesc. Ca să dau un exemplu mărunt, stârnesc în mod constant antipatia celor cu care se întâmplă să merg cu mașina. Mă enervează încălcarea regulilor de circulație. Mă irită „dezinvoltura“ celor aflați la volan, mă indispune lipsa lor de responsabilitate, crezând că semnele rutiere sunt facultative. Într-un rând, chiar am început să perorez (evident, ridicol) în fața unui prieten: „Atunci când ai primit carnetul de conducere ai semnat un contract. Te-ai angajat să respecți Legea circulației. De ce o încalci? De ce treci pe roșu, chiar dacă în jur nu se vede niciun pieton? De ce depășești viteza legală, pe motiv că șoseaua e liberă? De ce nu dai pietonilor prioritate pe zebră? Pe scurt, de ce nu ai onoare și încalci contractul pe care ți l-ai asumat de bunăvoie? Dacă te știai incapabil să te ții de cuvânt, de ce ți-ai luat carnet?“ Cu o fire ca a mea, nu-mi fac prieteni, ci tind să-i pierd și pe cei pe care-i am. Această aplecare s-a accentuat de când mi-am luat carnet de conducere. Fără să fac pe grozavul, cunosc atât de bine regulile de circulație încât aș putea deveni oricând instructor la o școală de șoferi. Partea proastă e că nu sunt la fel de performant pe latura practică: nu-mi place absolut deloc să șofez. La volan, devin crispat, copleșit de responsabilități, hiper-atent la ceea ce se petrece în jur și-mi pierd necesara luciditate. Toate acestea pot fi depășite prin exercițiu, dar aici intervine altă problemă: detest să fac exerciții. Neavând unde să mă duc prea des, mi se pare absurd să urc în mașină doar pentru a-mi îmbunătăți performanțele. Pe de altă parte, știu foarte bine cât de aberante sunt, adeseori, reglementările și cât de catastrofal poate fi un parcurs legislativ. Ca funcționar la Institutul Cultural Român, am fost implicat în mai multe rânduri în procedee de modificare a unor legi sau de inițiere a altora. Piedicile, capcanele, ocolișurile, constrângerile, interesele meschine, reaua-credință și incompetența sunt atât de copleșitoare încât ajungi să te lași păgubaș. Ce-ți rămâne de făcut? Nu mare lucru: ori eludezi legea, ori improvizezi. Ori îți dai demisia.

Această lungă și inutilă introducere mă aduce la o întâmplare care a făcut din mine, om al legalității asumate și, iată, clamate în articole de revistă, un ins obligat (și subliniez acest cuvânt!) să nu respect o reglementare. Prin urmare, propozițiile și frazele care urmează sunt parte dintr-un autodenunț. Dar și o lecție că nu e bine, cel puțin în partea noastră de lume, unde tout est pris à la légère, să fii prea riguros. Iată faptele: Profitând de vremea bună de afară, am chemat un grădinar să se ocupe de cei șase copaci pe care i-am înghesuit în curticică: doi caiși, doi cireși, un măr și un gutui. Deși au ajuns demult la maturitate, nu mă pot lăuda cu cine știe ce succese. O singură dată, cred că în 2019, unul din caiși a rodit (ba chiar a rodit peste așteptări), însă, în anul următor s-a uscat dintr-o dată, ca și cum efortul ar fi fost prea mare și l-a răpus. N-am plantat pomii cu gândul la recolte abundente, ci dintr-un impuls mai degrabă ecologic (oxigenul nu e niciodată îndestulător în orașul nostru) și dintr-unul estetic. Într-adevăr, pomii sunt unul mai frumos ca altul — îndeosebi gutuiul, care până și iarna, fără frunze, are o structură de o zveltețe și delicatețe încântătoare. În această parte a Timișoarei pământul nu e potrivit pentru cultura pomilor. Casele au fost ridicate pe locul unor mlaștini desecate pe la mijlocul anilor 1960, când s-au adus tot felul de materiale pentru a nivela locul, ceea ce l-a sterilizat în bună măsură.

Adriana Babeți, care a crescut în zonă, spunea că în copilărie venea să patineze exact în locul unde avem noi acum bucătăria. Iar Cornel Ungureanu susține că întreaga Timișoară e construită pe spinarea unei uriașe balene umede, ale cărei mișcări necontenite explică de ce toate trotuarele orașului sunt mereu pline de crăpături.

Știam din experiențele anterioare că domnul grădinar nu se ocupă și de transportul crengilor rezultate din „toaletarea“ copacilor. Astfel că, după câteva ore de muncă asiduă, curtea era aproape plină de ceea ce se numește, cu un termen de specialitate, „deșeuri vegetale“. Știam, de asemenea, că e imposibil să găsești (desigur, contra cost) pe cineva care să te ajute la curățirea locului. Cu vreo două luni în urmă, avusesem o experiență asemănătoare, care mi-a folosit, de data aceasta, ca pildă. În urma reorganizării drastice a pivniței, s-a adunat o cantitate impresionantă de obiecte inutile, de rafturi, stinghii, oale, monitoare și harduri de computer, sticle și tot felul de mărunțișuri păstrate în ideea că „vor fi cândva bune la ceva“. Nu, n-au fost bune la nimic. Am apelat la serviciul unei firme de specialitate, am semnat un contract, am plătit taxa cerută (o sumă usturătoare, trebuie s-o spun) și am așteptat ca, în ziua stabilită, să apară în fața casei containerul în care să fie depuse obiectele cu pricina. Conștiincios, am scos în seara dinainte tot calabalâcul în stradă, așteptând sosirea miraculosului recipient. Evident, acesta n-a sosit în ziua stabilită. N-a sosit nici a doua, nici a treia, nici a patra, nici a cincea zi. Între timp, obiectele depozitate inestetic în fața casei începeau să dispară unul câte unul. Mai întâi cele de metal, apoi cele din lemn. După o săptămână, în dimineața când am fost anunțat că „vine containerul“, locul era gol ca în palmă, așa că am contramandat afacerea. M-am considerat norocos că am reușit să recuperez o parte din bani.

Cu această experiență în minte, m-am adresat serviciului de profil din subordinea primăriei. O persoană amabilă mi-a sugerat soluția să duc „în regim propriu“, adică așa cum oi ști, crengile la un loc special amenajat din afara orașului. Timp de două zile le-am tăiat la dimensiunea cerută („să nu depășească cincizeci de centimetri“), le-am depozitat în saci de plastic și, când totul a fost gata, i-am livrat la destinație. Ajuns într-un fel de tărâm al nimănui, în plin câmp, după un zid dărăpănat, am întrebat unde pot depune „deșeul vegetal“. Fără să-mi adreseze un cuvânt, un ins cu o banderolă galbenă pe braț a indicat un coș de gunoi uriaș, din metal. Înainte să schițez un gest, m-a avertizat militărește: „Dar să scoateți materialele din saci!“

Recunosc, ordinul m-a descumpănit. M-am uitat la container. Era lung de vreo zece metri și înalt de vreo doi și jumătate. Poate că baschetbalistul Ghiță Mureșan s-ar fi descurcat, eu în niciun caz. Omul mă privea cu ochi sadici. În mod cert, nu eram singurul David care avusese de înfruntat Goliatul în interiorul căruia zăceau deja tone de gunoaie. „Bine, îi golesc, dar cum să ajung la acea înălțime?“ Cerberul a ridicat disprețuitor din umeri: „Astea sunt ordinele“. „Or fi, dar cine le-a dat nu s-a gândit să aducă măcar o scară, că de platformă mobilă nu cred că se pune problema. Sau măcar un scaun…“ A continuat să mă privească de parc-aș fi fost o gânganie. „Aș vrea să vorbesc cu șeful dumneavoastră“, am spus într-un târziu. „Șeful nu e aici.“ „Dar poate aveți un telefon al dumnealui“. „Nu am“. „Vasăzică, «șeful» chiulește de la serviciu și dumneavoastră nu știți cum să dați de el“. Aceeași privire rece, ostilă. Încerc, totuși, să ajung la o soluție. „Bine, să zicem că aș putea să arunc sacii înăuntru, dar cum să-i golesc după aceea?“ „Urcați în container și îi goliți“. „Și cum ajung în container? Sar cu prăjina? Pentru că nu sunt nici acrobat, nici alpinist.“ „Nu e problema mea. Eu sunt aici să nu vă las să depuneți sacii în container“. Îmi vine o idee: „Aveți cumva un aviz medical?“ Omul pare luat prin surprindere. „Ce aviz?“ „În legătură cu conținutul containerului. De unde să știu eu că nu au fost depozitate acolo materiale toxice? Îmi garantați dumneavoastră că cei dinainte nu au aruncat înăuntru plutoniu, cianură de potasiu sau uraniu?“ Omul, vădit perplex la auzul substanțelor a căror denumire am rostit-o răspicat, a îngăimat: „Păi, de unde să știu eu?“ „Dacă nu știți, de ce îmi cereți să-mi pun viața în pericol?“ Descumpănit, dezorientat, a luat-o agale spre poartă. Am apucat să văd cum rictusul disprețuitor i se transformă în stupoare. În timp ce se îndepărta, l-am avertizat: „Știți ce? Eu am să arunc sacii în container și o să-i golească șeful dumneavoastră, când vine. Nu sunt grei“. A ridicat un braț a lehamite și a dispărut într-un fel de chioșc improvizat de la intrarea în incintă. După ce am încheiat, cu opinteli, operațiunea, fericit că „am învins sistemul“, m-am oprit la gheretă și i-am prezentat, regulamentar, buletinul. I-am lăsat și numărul de telefon, deși nu mi l-a cerut. „Pentru șeful dumneavoastră“, i-am spus, „în caz că vrea să mă amendeze pentru că am încălcat regulamentul. Spuneți-i, vă rog, din partea mea, că, atunci când dă un ordin, să se îngrijească să pună la dispoziție și mijloacele pentru a putea fi îndeplinit. Poate dorește să-mi telefoneze.“ A trecut de atunci o săptămână. Încă nu m-a sunat.

Articol publicat şi în România literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News