Suferință & (re)înviere: o instalație


Anne Gisleson, „Iscoditorii. Un an de cugetări, băutură, tristețe și lecturi”, Traducere: Raluca Miheşan şi Adina Cobuz, Editura Humanitas, București, 2020, 284 pagini

Iscoditorii. Un an de cugetări, băutură, tristețe și lecturi este despre traversarea unor perioade de doliu și despre îmblânzirea acestuia.

 

Mahmureală metafizică. Trebuie să recunosc – și, împreună cu mine, (sper că) trebuie să recunoaștem –, termenul e, cum se spune acum, foarte tușant. Anne Gisleson – autoarea cărții (Iscoditorii. Un an de cugetări, băutură, tristețe și lecturi, Humanitas 2020) care stă în centrul acestei cronici de întâmpinare (totodată și, în bună măsură, instigatoarea proiectului existențial – imediat se va vedea de ce „existențial!” – care subîntinde această carte) – face referire de mai multe ori la acest concept; mai mult, în carte chiar îi dedică și un capitol. E util și pentru exercițiul analitic-empatic, de față, să desfășurăm acest concept – și anume, chiar de la bun început, pentru că ne va spune ceva nu doar prețios, dar și decisiv despre acest volum. Înainte de aceasta, ca un semnal extrem de puternic, însă necesar pentru a puncta și mai bine capitalul de tensiune existențială extraordinară al acestei cărți, iată, pe scurt, și (despre) un alt detaliu. Anne Gisleson vine dintr-o familie numeroasă. Rachel a fost una dintre surorile sale. Una dintre confesiunile pe care Anne Gisleson le face despre Rachel e în legătură cu faptul că „ne spunem povești ca să putem trăi” (Joan Didon). Bunăoară: „Măcar există dovezi ale poveștilor lui Rachel în biletele pe care le-a lăsat, trei ca număr, lipite pe ușa dormitorului ei – unul pentru proaspătul ei soț, unul pentru părinții ei și unul pentru fiul ei. Fiecare, cu explicații împodobite cu fețe zâmbitoare. Femeia avea să afle peste ceva vreme de la o colegă – al cărei soț, funcționar de bancă din centru, desenase și el o față zâmbitoare pe biletul de adio înainte să se împuște – că nu era ceva ieșit din comun. Fețele zâmbitoare erau un semn al profundei rupturi care le permite sinucigașilor să lege ștreangul, să apese pe trăgaci; să înghită pastilele”. Povești spuse până la capăt: și Rachel, și sora sa geamănă, Rebecca – surori cu Anne Gisleson – s-au sinucis, la câteva luni distanță. O asemenea dublă moarte e combustie (și) pentru mahmureala metafizică; nu e singura astfel de combustie, de altfel, așa cum putem afla din această carte. Rebecca și Rachel se sinucid; după moartea lor, din familia autoarei cărții rămân, împreună cu Anne Gisleson, șase frați și surori. Iată, în legătură cu cei rămași, încă un citat relevant: „Morțile lor ne-au schimbat. Mă bântuie această bănuială îngrozitoare și vinovată că moartea surorilor mele – dispariția lor din structura familiei, retragerea lor voită din ea – ne-a creat pe noi, ceilalți, așa cum suntem acum și poate chiar ne-a îngăduit să facem lucruri pe care altfel nu le-am fi îndrăznit. Pare greșit să spun că ne-a «întărit», dar probabil că ne-a împins să ne dovedim câte ceva nouă înșine”.

În perioada în care are loc experimentul – el însuși impresionant! – care stă la baza acestei cărți, lui Anne Gisleson îi moare și tatăl – figură impunătoare, patriarhală, personaj care ascunde însă și multe secrete care par că rup „linia dreaptă” a unei narațiuni despre o familie mare, puternică; sau, dacă nu o rup, pun oricum în adevăr, într-un adevăr meritat, just, o poveste care pare rotundă de la distanță, dar care are incluse, privită din apropiere, și „noroi, și tristețe, și tandrețe”.

Revenind – pentru că e important – la mahmureala metafizică: 1) „Când începe să pună stăpânire pe tine amestecul acela inefabil de depresie, tristețe (două lucruri diferite!), anxietate, ură de sine, sentiment de eșec și frică pentru viitor, spune-ți că suferi de mahmureală”; 2) „Mahmureala este realitatea viscerală a unui preț de plătit”; 3) Mahmureala metafizică – „neliniștea apăsătoare a distrugerilor de după aceea dă frâu liber disperării, apoi te amăgește cu câteva clipe de ușurare și normalitate, doar ca să te tragă la fund cu un nou val de mâhnire”. Sunt, desigur, și alte citate din aceeași serie definițională. Toate au ca numitor comun faptul că, în sine, mahmureala metafizică e o mare vulnerabilitate și e, totodată, un semn neechivoc al unei mari tulburări. Anne Gisleson locuiește în New Orleans – un teritoriu nu demult devastat de un teribil uragan (Katrina) –, așa încât, alături de mahmureala metafizică pe care trebuie să o înfrunte, cunoaște bine și „mahmureala civică”, și „mahmureala reconstruirii”; acestea două însele alimentează mahmureala sa metafizică. Dar Anne Gisleson mai știe că „la urma urmei, definiția existențială a angoasei stă în faptul de a recunoaște în adâncul nostru că viața, deciziile și alegerile noastre sunt toate conectate cu alți oameni”.

Așadar, moartea tatălui, moartea – prin sinucidere – a surorilor sale, un peisaj (interior și exterior) devastat, răscolit – o suită neagră care poate pune pe cineva (și pe Anne Gisleson, în mod aparte) într-o situație existențială descriptibilă în felul următor: „Când te lovește mahmureala metafizică pentru prima dată cu toată forța, sinele e complet depășit și buimăcit. Zilele te copleșesc, pierzi noțiunea timpului, pierzi concentrarea, dorința. Dar treptat, pe măsură ce trec săptămânile sau lunile, lumea se întoarce la tine, zilele își recapătă forma, durează doar câteva secunde ca să îți amintești ce căutai în fața frigiderului deschis”. Cum poți provoca sau grăbi „reîntoarcerea lumii la sine”? Cu ajutorul cărților, chiar și cu ajutorul alcoolului (mai ales vin și, esențial, în cantități rezonabile, nu excesive) și, mai ales, cu ajutorul oamenilor. Anne Gisleson înființează, în 2012, alături de un grup de prieteni (și bărbați, și femei), un „Club de lectură dedicat crizelor existențiale”. Și-au spus The Futilitarians. De aici, titlul cărții, de aici, în românește, formula Iscoditorii. The Futilitarians – oameni care duc cu sine traume dure – citesc, la intervale regulate de timp, măcar un text (adesea, mai multe), îl/le iau în posesie într-un fel cât mai personal și, reuniți, îl discută. Cartea împarte – inspirat – aceste întâlniri de „lectură, băutură, tristețe și cugetări” în secvențe lunare. Debutul acestui extraordinar experiment este marcat de lectura și discuțiile din jurul „Ecleziastului”; în decembrie, ultima lună a acestor întâlniri ale lucidității, ale înfruntării de sine și ale recompunerii, e despre parabola biblică a împărțirii pâinilor, plecând de la o serie de cronici ale autoarei braziliene Clarice Lispector (cronici însă într-un alt sens decât ceea ce se înțelege astăzi îndeobște prin acest termen – „formă literară unică pentru jurnalismul brazilian, ca o rubrică obișnuită de ziar sau de revistă (…) pe un subiect anume sau filozofică, produsă de proeminenți scriitori ai zilelor noastre”). Între aceste două borne temporale, cei din grupul The Futilitarians discută, pentru o regăsire și o mai bună înțelegere de sine, despre Iov, Iona, Epicur, Joyce, Simone de Beauvoir, Tadeusz Borowskim, Shakespeare, Arthur Koestler (Planul Tragic & Planul Trivial), erotism și Georges Bataille, Chuck Palahnik, Dante Aligheri, John Cheever, Jacques Brel, Kingsley Amis, Franz Kafka, Walker Percy, George Moore, Lev Tolstoi, Elisabeth Bishop, Benjamin Moser, Josiah Royce. Separat și în sumă, lectură & întâlniri ca „leac pentru suflet”. Separat și în sumă – ceva „ca o călătorie la căderea întunericului. Transformarea aceasta poate să se producă doar când se lasă seara, în afara cursului de zi cu zi”.

Iscoditorii e despre traversarea unor perioade de doliu și despre îmblânzirea acestuia; cartea e relatarea – magistrală – a unor moduri de a fi „pe drum”, cu traume la purtător, cu fragilitatea și degradarea mahmurelii metafizice, cu povești „pe care ni le spunem ca să putem trăi”, cu speranța că există „posibilitatea unui hibrid de chin întru vindecarea sufletului”, cu convingerea puternică – și într-un fel, regeneratoare – că, odată cu amănuntul esențial, anume că viața devine mai ușoară după ce lumea se întoarce la cineva adânc rănit, „îngropată sub atât de multe straturi, trauma se contopește cu însăși structura ta și te transformă într-un mod profund și imperceptibil”.

Pe de altă parte, Iscoditorii… este o carte (neobișnuită, o carte-instalație) care se poate, desigur, citi rece, distant, sec- analitic (nu, cum spuneam la începutul acestui text, empatic-analitic!), cu un scepticism critic la purtător – dar ar fi păcat, mare păcat. Dacă însă această carte va fi citită cu ceea ce precar, inexact, aproximativ, neanalitic, melancolic poate, dar și filozofic & religios în bună măsură se cheamă „suflet”, atunci beneficiile lecturii sale vor fi, sunt convins de aceasta (pentru că eu însumi am optat pentru un asemenea tip de lectură), imense. Pentru că, așa cum se spune – într-un limbaj care face (ab)uz de un loc comun de la un punct încolo enervant -, „Iscoditorii” este una dintre cărțile – cu adevărat – tulburătoare care au apărut la noi în ultima vreme.

 

Articol publicat şi în Revista 22.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.