„Arcașul fără arc” ne aduce poveşti vechi de mii de ani din Asia Orientală

Detaliu „Tao Gu Presents a Poem”, Tang Yin, National Palace Museum, Taipei. Sursă foto: Epoch Times

Nu puţine cărţi din Asia Orientală, unele vechi de peste 2.500 de ani, au reușit să dăinuie până în ziua de azi. Revoluţiile culturale care au însoţit instaurarea unor regimuri totalitare nu au putut să le facă să dispară de pe faţa pământului, așa cum au făcut talibanii cu cei doi Buddha din Bamiyan. Faptul că avem încă sub ochi mărturia trecutului se datorează cărţilor clasice din care au fost selectate poveștile aflate în volumul Arcaşul fără arc (Humanitas, 2020).

„Poveşti, pilde și vorbe de duh din China, Japonia și Coreea alese”, traduse și prefațate de Ștefan Liiceanu. Ilustrații de Mihail Coșulețu, Humanitas, 2020

„Graţie acestor poveşti, putem sta de vorbă cu spiritul oamenilor care au trăit în acea parte a lumii, cu sute și mii de ani în urmă. Și lucrul acesta are de ce să ne umple de emoţie. Căci ei sunt, cu o vorbă faimoasă, «inimile moarte care bat pentru cei vii»”, spune Ștefan Liiceanu, cel care a tradus poveştile şi povestirile incluse în volumul Arcaşul fără arc şi care l-a prefaţat. Cartea va fi în librării din 12 octombrie.

Cea mai mare parte din aceste poveşti provin din China, deoarece, spune Ştefan Liiceanu, acolo s-a născut cultura clasică a Extremului Orient, radiind peste toate ţările din jur cu o intensitate copleșitoare, de la Vietnam (până și numele acestei ţări provine din chineză, însemnând „ţinutul de la sud de Yue”, Yue fiind un vechi stat din sudul Chinei), la Mongolia, la Coreea, la Japonia. Pentru Asia de Est, China a fost în bună măsură ceea ce a fost Imperiul Roman pentru Occident.

Plăcerea lecturii acestui volum, dă asigurări traducătorul, va veni din confruntarea cititorului cu simplitatea în forma ei cea mai rafinată: „Cum se poate ca atât de puţine cuvinte să spună atât de mult? se va întreba cititorul. Nimic nu e mai greu decât să obţii epura lumii reducând vastitatea ei la dimensiunile unui bob de înţelepciune. Sfatul de viaţă oferit fără pedanterie, calmul și siguranţa cu care maestrul își conduce interlocutorul până la punctul iluminării, radiografierea subtilă a firii umane, tenacitatea cu care voinţa e cultivată până acolo unde spiritul ajunge să înfrângă legea naturii, estomparea raportului realitate–vis, care generează naraţiuni construite pe efectul mise en abîme, umorul rafinat, fabula sofisticată, povești ca Arcașul fără arc și Cocorul serii, pe care cine le citește nu le mai uită niciodată – toate aceste pagini minunate m-au făcut fericit la gândul că, traducându-le, pot să le pun și la îndemâna altora.”

Ștefan Liiceanu a trăit în Japonia aproape 20 de ani. Pe lângă studiile de limbă japoneză și de economie, a absolvit  la University of Tokyo un  master, cu specializare în budism și istorie culturală niponă. E în continuare îndrăgostit de Japonia, de literatura ei, de pictogramele kanji (cu care îi place să transcrie texte vechi), dar și de ceramica Kutani, pisicile Maneki, păpușile Kokeshi, chimonourile de mătase, așa că, din dorinţa de a aduce în România câte ceva din produsele uneia dintre cele mai rafinate civilizaţii, a iniţiat în cadrul Grupului Humanitas proiectul magazinelor Takumi (www.takumi.ro).

Fragment

Din antologie, povestirea: Maimuţele și ghindele

„În regatul Song* trăia un crescător de maimuţe. Dragostea lui pentru aceste animale era nemărginită, iar ele vieţuiau fericite laolaltă, bucurându-se zi de zi de îngrijirea atentă a stăpânului lor. Se pare că crescătorul de maimuţe era atât de apropiat de animalele lui, încât oricând era capabil să le ghicească dispoziţia. Maimuţele, la rândul lor, erau foarte atașate de stăpânul lor și deseori puteau și ele să-i ghicească sentimentele.

Atât de departe a mers crescătorul de maimuţe în grija lui faţă de iubitele sale animale, încât a ajuns să-și dea afară din casă toţi membrii familiei, și astfel, având mai puţine guri de hrănit, i-a rămas mai multă hrană pentru maimuţe. Cu toate acestea, pe măsură ce timpul a trecut, crescătorul de maimuţe a sărăcit, căci cheltuia din ce în ce mai mulţi bani pentru întreţinerea maimuţelor, devenite tot mai numeroase.

Curând și-a dat seama că, în lipsa banilor, era nevoit să reducă porţiile de mâncare ale maimuţelor. Totuși, se întreba el cu teamă, fiind silit să facă asta, oare nu cumva maimuţele nu-l vor mai iubi la fel de mult? Oare nu cumva dându-le mai puţină hrană se vor îndepărta de el? Frământat de aceste gânduri și căutând din greu o soluţie, în cele din urmă el a decis să recurgă la un șiretlic.

Așadar a chemat maimuţele și le-a spus:

― Mă gândesc să vă dau fiecăreia câte trei ghinde dimineaţa și patru seara. Ce părere aveţi?

Auzind vorbele stăpânului, de îndată maimuţele s-au supărat nevoie mare și au început să facă tărăboi. Prevăzând această reacţie, crescătorul de maimuţe a venit degrabă cu o altă propunere:

― Atunci ce-aţi zice dacă v-aș da fiecăreia patru ghinde dimineaţa și trei seara?Imediat maimuţele s-au liniștit și au început să danseze de fericire.

Precum în această poveste, omul superior* știe să mânuiască mulţimea slabă de înger, așa cum crescătorul a știut să le facă pe maimuţe când supărate, când fericite promiţându-le, de fapt, același lucru.”

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News