Sub asediu


Se întâmplă atât de multe lucruri „interesante” în jur, încât mi-am propus să fiu dinadins plicticos. Deși încartiruit în unitatea militară domiciliară, programul meu nu diferă prea mult, în aceste zile ale pandemiei, de cel pe care mi l-am asumat de ani de zile.

 

O mare parte a timpului o petrec printre cărți, citind și, din când în când, scriind. Încerc să limitez „navigările” pe Internet – și asta deoarece descopăr mereu lucruri înspăimântătoare despre lume și natura umană. Încerc să compensez, însă, citind și mai mult decât de obicei. Și mă gândesc ce norocoși am fost ca în deceniile în care a explodat piața de carte să existe edituri precum Polirom și Humanitas. Rafturile bibliotecii mele gem de cărțile lor, așa cum, cu siguranță, se întâmplă în multe case din România.

Pe de altă parte, e ceva profund ridicol în postura de „om cu cartea în brațe”. Ea presupune o stare de imobilitate îndelungată, în violent contrast cu dinamismul dement al vremurilor pe care le trăim. Vizual, orice om care citește lasă impresia unei scame agățate de un ecran pe care imaginile se derulează cu o viteză înspăimântătoare. O metaforă a inutilității. Pe de altă parte, nimic nu poate egala, în sfera sublimului, o astfel de postură. Ea înseamnă și rezistență, și determinare, și curaj. Ancorat de trupul fragil al literelor, te conectezi la o realitate care ar trebui să fascineze orice ființă umană. Statisticile arată însă altceva: că doar o infimă parte a locuitorilor planetei au astfel de îndeletniciri. (Dacă vă interesează, de acum două săptămâni, de când am accesat site-ul Worldometer, populația planetei s-a mărit cu 3,4 milioane de oameni, avansând vertiginos spre cifra de 8 miliarde. Și asta în ciuda dezastrelor naturale, a războaielor, a sărăciei, a bolilor – inclusiv coronavirusul.) Cum își ocupă acești oameni timpul, pentru mine rămâne o enigmă.

Ce am citit, așadar, în săptămânile din urmă, pe lângă „bibliografia” obligatorie, adică articolele și cărțile de documentare pentru volumul la care lucrez? Mai întâi, doi poeți „clasici”, Bacovia și Ion Barbu. Nefiind, nici unul, nici celălalt, autorii unor opere întinse, i-am parcurs în întregime. Veți spune că e un avantaj. Ei bine, nu e. Și asta, deoarece concizia relativă a materialului te obligă la concluzii rapide, împingându-te la generalizări și solicitându-ți, fără zăbavă, o poziționare. Îndrăznesc să aștern pe hârtie câteva concluzii, deși e posibil ca o lectură ulterioară să le infirme, fie și parțial. Ce cred, așadar, despre Bacovia, citit în primăvara lui 2020? Cred că este unul dintre cei mai „compacți” scriitori cu putință, cu o forță de expresie copleșitoare, deși – sau tocmai de aceea – textele lui par alcătuite din vreascuri inutile, adunate într-o doară, fără vreo intenție creatoare anume.

În ciuda școlii, a uzurii induse de preluarea versurilor sale de „cantautori” mai mult sau mai puțin inspirați, prospețimea versurilor e absolută. Regretatul nostru prieten, Augustin Frățilă, a reușit o admirabilă transpunere muzicală a două poezii bacoviene, Nervi de toamnă și Trudit, unite într-o compoziție de-o sfâșietoare eleganță a perceperii limitei. În mod uimitor, Bacovia confirmă și poncifele întinsei exegeze literare ce i-a fost consacrată (simplitatea, monotematismul, uscăciunea, ariditatea, indiferența structurală față de cititor, egoismul devastator etc.), dar și excentricitățile. Lucian Raicu a avut revelația unui Bacovia învingător – și poate că o viitoare explorare a acestui univers ar putea rezerva surpriza descoperirii unor secvențe comice mult mai pregnante decât ne imaginăm. Într-un cuvânt, lectura a fost o încântare – cu certe inflexiuni macabru-parodice induse de context, de discursurile funebre emise la nesfârșit de televiziuni și presa scrisă.

Cu totul diferită a fost experiența lecturii lui Ion Barbu. Am identificat, evident, vreo 10-12 poezii magnifice, chiar geniale. Dar marea masă a textelor sale e de-o incredibilă incoerență, amestec de amatorism pompos și extravagantă naivitate, de gratuitate lexicală și facondă de iarmaroc. Culmea e că cele mai bune poezii ale lui Ion Barbu sunt cele știute din manuale și cursuri universitare – dovadă că învățământul românesc a avut, la un moment dat, „antologatori“ inspirați. Chiar dacă n-ai ști că, în mod semnificativ, producția sa poetică e alcătuită din „ocazionale“ (texte scrise pe colțuri de șervețele, pe foi volante, în pagini de album etc.), „volatilitatea”scrierilor te trimite oricum în zona improvizațiilor și a „cumetriei” poetice lejere. Un sub-Arghezi temerar, dar peltic, Ion Barbu și-a căutat refugiul – parcă speriat de propriile îndrăzneli – în continentul eminescian. Din păcate, în porțiunea cea mai perisabilă a acestuia, a cantabilității vide, a elegiilor „sunătoare din coadă” și a „romanțelor” pipernicite.

Dacă din Bacovia aproape orice e citabil, din Ion Barbu e greu să izolezi versuri întregi, și cu atât mai puțin poezii. Maximum, sintagme. Posteritatea lui Bacovia a fost lină, predictibilă, ascendentă, dar și fără recuperări spectaculoase. În schimb, Barbu a beneficiat de un cor de lăudători necondiționați, fără „organ critic”, substituind analizei larma cu efect paralizant. El n-a avut, propriu-zis, exegeți, ci o galerie zgomotoasă, isterică și sterilă, ca la fotbal. Consecințele se simt până astăzi: dacă despre Bacovia există monografii și studii serioase, poezia lui Barbu a fost „sprijinită” aproape exclusiv prin interjecții entuziaste și urale răgușite. N-am descoperit încă un critic serios care să-mi explice, metodic și convingător, de ce Barbu e un „poet mare”. Ceea ce-l pierde pe Barbu este tocmai excentricitatea lui. Ea nu se convertește decât arareori în valoare, cel mai adesea pierzându-se ca un firicel de apă în deșert. În Istoria sa, Nicolae Manolescu vorbește, pe bună dreptate, despre „defectele, uneori bătătoare la ochi, ale unei lirici foarte originale, dar și bizare pe alocuri.” Spre ghinionul lui, a intrat pe mâna unor fanatici de-un desăvârșit prost-gust (Romulus Vulpescu și compania) ori a unor emuli care au făcut din receptarea poeziei sale un spectacol al kitschului placat cu prețiozități de periferie.

E o ironie a sorții că un cântăreț al mahalalei, precum Bacovia, levitează astăzi în zonele celestului, pe când „ermeticul” și „intelectualistul” Ion Barbu se tăvălește dezamăgitor prin smârcurile veleitarismului cu pompon, alături de celălalt mare reprezentant al „levantinismului” olog, Mateiu Caragiale, alt darling al criticii chiuitoare. Braț la braț, ei baletează împleticit mutând de ici-colo un calabalâc pe cât de pestriț, pe atât de searbăd.

O a doua consecință a acestei situații e că în timp ce Bacovia are în literatura actuală cel puțin un continuator de anvergură, mă refer la Ileana Mălăn cioiu, urmașii lui Ion Barbu se zbat în liga minoră a gure șeniei țârcovnicești. Niciunul n-a depășit limita impertinenței frauduloase și a aroganței pro vinciale: creațiile lor sunt, în cel mai bun caz, de nivelul unor cuvinte încrucișate mai cu zvâc.

Am citit pe îndelete și câteva cărți, prin care trecusem oarecum în grabă la momentul apariției lor. E vorba de memoriile în două volume ale Monicăi Lovinescu, La apa Vavilonului, și tomurile de Jurnale din perioada anilor 1981-2002 (am parcurs până acum trei din cele șapte cărți care alcătuiesc întregul). Lectura a fost pasionantă nu doar datorită evenimentelor redate, ci mai ales prin vocea extraordinară a personajului-narator. Monica Lovinescu este, dincolo de orice dubiu, unul dintre cele mai morale personaje din întreaga noastră literatură. M-am plâns adeseori că o eventuală istorie a onoarei la români n-ar cuprinde decât câteva capitole – și acelea veștede. M-am înșelat. Aproape fiecare rând al ei ar trebui decupat și înseriat, ca un obiect de patrimoniu, și expus într-un muzeu public.

Monica Lovinescu este tot ceea ce n-am găsit în societatea comunistă și nu găsim nici astăzi: depozitara unei mari demnități. Știa cu exactitate ce potențial creator are, dar asta n-a împiedicat-o să-și asume rolul de regizor de plan secund, nu de actor. Ar fi putut străluci în Franța postbelică, dar a optat pentru o misiune aproape imposibilă, susținând cu fervoare vocile adevărului din lumea comunistă. Neînfricată, a înfruntat decenii la rând ura ideologilor comuniști, care n-au ezitat să trimită ucigași plătiți s-o extermine. Nici Paul Goma, nici Dumitru Mircescu, nici Ion Negoițescu, nici Dorin Tudoran n-ar fi devenit glasuri ale opoziției din România dacă Monica Lovinescu nu și-ar fi asumat, la Radio Europa Liberă, misiunea de protector, promotor și, într-un sens cât se poate de direct, mentor al acestora. Pentru că a existat un stil Monica Lovinescu, în care se întâlneau aristocrația intelectuală cu moștenitoarea suferinței provocate de molima bolșevică.

Judecățile ei au fost verificate în timp, ca și, parțial, militantismul pentru valoarea dublată de etică. Nu poți fi un ticălos și să pretinzi că ești, totodată, un mare creator. Noțiunea de est-etic, în care sunt incluse înaltul comandament moral și excelența creatoare, i se aplică ei însăși, înainte de oricare altă personalitate a culturii române. Monica Lovinescu n-a putut fi multiplicată, așa cum n-a putut fi multiplicat alter-ego-ul ei absolut, Virgil Ierunca. Atunci când se auzeau vocile lor, eram convinși de existența reperelor vii ale vredniciei și adevărului. Când ei n-au mai fost, locțiitorii nu s-au ridicat la înălțimea la care aceste cariatide ale demnității culturii române au evoluat cu farmec, dezinvoltură, competență și responsabilitate.

După ce spiritul gregar românesc s-a „eliberat” ca de o povară de exigențele morale, creația a recăzut în vechile-i metehne: improvizație, neseriozitate, ranchiună, delațiune, ură. Nu e surprinzător că vechii securiști și-au reocupat pozițiile de comandă, de unde continuă să dirijeze principalele artere culturale. Comenzile lor guturale se aud pe frecvențe din ce în ce mai asurzitoare. Mai urmează doar să vină să ne ciomăgească.

 

Articol publicat şi în România Literară.

 

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.