Stéphane Courtois: „Democrația nu este o condiție politică dată ad aeternam”

Coordonatorul monumentalei Cărţi negre a comunismului, istoricul francez Stéphane Courtois, a publicat de curând, tot în calitate de coordonator, un alt volum impresionant: Despre cruzime în politică. Din Antichitate la khmerii roşii (Spandugino, 2025). „Manifestările cruzimii în domeniul politic au fost, la origine, efectul unui proces de escaladare şi de supralicitare a violenţei care ajunge la paroxism şi nu-și poate găsi reglementarea decât prin moarte. (…) Încă de la început, statul modern a favorizat mereu limitarea violenţei politice. În schimb, anumite împrejurări provoacă alunecarea în cruzime, mai cu seamă războiul şi războiul civil. Cât despre regimurile totalitare, acestea inaugurează forme de violenţe în masă inedite, care par să depăşească cruzimea”, spune Stéphane Courtois. Iar tema este actuală.

L-am invitat pe Stéphane Courtois la un dialog despre violenţa în democraţiile occidentale, despre asemănarea dintre actualele politici ale Kremlinului şi practicile sângeroasei poliţii secrete sovietice Ceka –transformată ulterior în GPU, NKVD,MGB şi apoi în KGB –, despre modul în care preşedintele rus Vladimir Putin încearcă să neutralizeze, şi politic, şi militar, Uniunea Europeană, despre riscul pe care îl implică ajungerea la putere a partidelor extremiste, dar şi despre orbirea în masă şi ameninţarea la adresa democraţiei pe care o reprezintă fanatizarea maselor prin intermediul reţelelor de socializare.

 

„Riscul unor derapaje este întotdeauna de temut dacă forțe politice ostile statului de drept ar ajunge la putere”

CV Stéphane Courtois

Născut în 1947, Stéphane Courtois este istoric, specializat în comunismul francez și internațional, profesor la Institut catholique d’études supérieures (La Roche-sur-Yon). Este cofondator și director al revistei Communisme (1982-2017), director onorific de cercetare la Centre National de la Recherche Scientifique, specialist renumit în comunismul francez și internațional.

A fost, timp de peste zece ani, decanul Şcolii de vară a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet.

Este coordonatorul monumentalei Cărţi negre a comunismului / Livre noir du communisme (apărută la Robert Laffont, Paris, 1997).

Este Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest din Timişoara (2025).

Printre lucrările publicate se mai numără Qui savait quoi? L’extermination des Juifs, 1941-1945 (La Découverte, 1987, în colaborare); Le Communisme (MA Éditions, 1987, cu M. Lazar); Le Sang de l’étranger. Les immigrés de la MOI dans la Résistance (Fayard, 1989, în colaborare); Cinquante ans d’une passion française. De Gaulle et les communistes (Balland, 1991, cu M. Lazar); L’État du monde en 1945 (La Découverte, 1994, cu A. Wieviorka); Histoire du Parti communiste français (Presses Universitaires de France, 1995, cu M. Lazar); Eugen Fried. Le grand secret du PCF (Seuil, 1997, cu A. Kriegel); Dictionnaire du communisme (Larousse, 2007, coordonator). Pentru cartea Lénine, l’inventeur du totalitarisme (Perrin, 2017), a primit Marele Premiu al Cărții de Istorie (Le Figaro Histoire) și Marele Premiu pentru Biografie politică al Touquet-Paris Plage.

În limba română i-au fost publicate volumele Cartea neagră a comunismului (Humanitas, 1998, Spandugino, 2024, co-autor); Comunism și totalitarism (Polirom, 2011); Lenin. Inventatorul totalitarismului (Polirom, 2019); Cartea neagră a lui Vladimir Putin (Humanitas, 2023, coeditor) şi Despre cruzime în politică. Din Antichitate la khmerii roşii (Spandugino, 2025, coordonator).

(Sursă CV: Editura Spandugino)

Domnule Stéphane Courtois, ați coordonat acest compendiu al cruzimii în politică. În democrațiile occidentale, liberale, unde violența este limitată de legile statului de drept și, spuneți, de legea morală izvorâtă din dreptul natural sau din legea divină, mai există, în secolul XXI, pericolul violențelor, al cruzimii instituționalizate? Care sunt factorii de risc pe care, ca societate, ar trebuie să-i ținem sub observație?

Desigur, violența rămâne omniprezentă în democrațiile noastre occidentale din simplul motiv că a fost întotdeauna, din timpuri imemoriale, o caracteristică a vieții în societate. Într-adevăr, oamenii sunt conduși de instincte – agresivitate, gelozie, răzbunare – pe care narațiunea biblică le-a evidențiat prin parabola uciderii lui Abel de către fratele său, Cain.

Aveți dreptate să insistați asupra rolului fundamental, în primul rând, al revoluției creștine, apărută acum două milenii, care a condamnat această violență cu un „slogan” puternic: „Iubiți-vă aproapele”. Această revoluție a instaurat o morală până atunci inedită, care trimite fiecare individ la conștiința sa pentru a arbitra între libertatea sa nelimitată și responsabilitatea față de ceilalți. Această lege divină a fost asimilată treptat, inclusiv de Biserică, dreptului natural care se afla în deschiderea Declarației drepturilor omului și cetățeanului, din august 1789, în articolul său 2: „Scopul oricărei asocieri politice este conservarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, siguranța și rezistența la opresiune.”

Articolul 4 din această Declarație introducea noțiunea de stat de drept prin intermediul literei legii: „Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altora. Astfel, exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om nu are alte limite decât cele care asigură celorlalți membri ai societății posibilitatea de a se bucura de aceleași drepturi: aceste limite nu pot fi determinate decât de lege.” Rămânea doar de văzut cine stabilea legea, iar Revoluția Franceză, în faza sa paroxistică, a arătat că legea poate fi pervertită pentru a combate drepturile naturale. În regimurile totalitare, Lenin, Stalin, Mao, Hitler, dar și Ceaușescu au sistematizat și generalizat această deturnare până la legalizarea asasinatelor țintite, a masacrelor în masă și chiar a genocidurilor. Încă din martie 1918, Lenin a lansat sloganul „Moarte kulacilor”, preluat în 1929 de Stalin care, cu ocazia colectivizării agriculturii, a lansat „Lichidarea kulacilor ca  şi clasă socială”, ceea ce a dus în 1932-1933 la Holodomor-ul ucrainean.

De altfel, începând cu Evul Mediu și într-o Europă creștină, puterile regale au început să instituie norme de justiție menite să marginalizeze treptat puterea micilor seniori și feudali care alimentau vendete teribile și violențe însoțite de cruzimi de tot felul. Treptat, violențele private au scăzut sub presiunea violenței legalizate, care a devenit monopolul puterii centrale. Acest lucru a fost excelent descris de istoricul Yves Sassier în capitolul său „Pluralismul puterilor și cruzimea în Evul Mediu” din volumul Despre cruzime în politică.

Trebuie însă să facem distincția între cruzime şi violența fizică – într-o democrație liberală, aceasta poate avea diferite grade, de la reprimarea moderată a unei manifestații de către o poliție instruită în acest sens, până la „abuzurile” provocate de o poliție atât neexperimentată, cât și instrumentalizată de puterea politică, așa cum am văzut recent în Statele Unite, cu asasinarea a doi cetățeni, dintre care o femeie, de către poliția ICE însărcinată cu vânarea imigranților ilegali.

Cruzimea este de altă natură și ține de voința asumată de putere de a-și face adversarii să sufere, inclusiv până la eliminare fizică, așa cum am văzut, în afara oricărui context de război – în Rusia, cu asasinarea lentă a lui Aleksei Navalnîi, și recent în Iran, cu masacrarea a zeci de mii de manifestanți. Dar este adevărat că în democrațiile noastre liberale, acest tip de cruzime a dispărut din 1945, cu excepția unor cazuri marginale, cum ar fi asasinatele comise în anii 1970 și 1980 de grupuri de extremă stânga – Facțiunea Armata Roșie în Germania, Brigăzile Roșii în Italia, Acțiunea Directă în Franța, ETA bască în Spania – sau de extremă dreapta în Italia. Și chiar și în fața masacrelor, democrațiile europene respectă statul de drept. Atentatele islamiste și antisemite care au provocat sute de morți în Franța, în perioada 2012-2015, nu au determinat recurgerea la măsuri extrajudiciare, cum ar fi folosirea torturii de către poliție pentru a obține informații sau execuții sumare.

Dar, desigur, riscul unor derapaje este întotdeauna de temut în cazul în care forțe politice ostile statului de drept ar ajunge la putere. Democrația nu este o condiție politică dată ad aeternam. De fapt, de un secol și jumătate, ea a trebuit să fie apărată și protejată în permanență, atât împotriva amenințărilor externe ale dictaturilor autoritare sau totalitare, cât și împotriva mișcărilor de același tip din interior. Nimic nu este niciodată câștigat… În acest sens, este esențial să se combată nu numai grupurile politice – de extremă stânga, de extremă dreapta sau de anumite orientări religioase – care promovează deschis violența, ci și anumite partide care, deși prezintă o fațadă democratică participând la procesul electoral, ar putea manipula legile pentru a recurge la violență, odată ajunse la putere. În Germania, naziștii au ajuns la putere în mod democratic, datorită unei conjuncturi electorale în care au beneficiat de alianța obiectivă a Partidului Comunist împotriva Republicii de la Weimar. Ei au obținut doar o treime din voturi la alegerile din noiembrie 1932, dar, de îndată ce au ajuns la guvernare, au instituit o pseudo-legalitate pentru a instaura violența și cruzimea care nu au încetat decât odată cu distrugerea Germaniei naziste, în 1945.

 

„Islamismul radical apare ca noul totalitarism al secolului XXI”

Exceptând țări din fostul bloc sovietic, statele europene nu au mai înregistrat, de la sfârșitul celui De-al Doilea Război Mondial, acte de cruzime politică. Totuși, partide și facțiuni extremiste – care au la nivel de ideologie, de discurs public ura de rasă, de etnie, de religie, cum în secolul XX le-au avut comunismul și fascismul – au cunoscut, în ultimii ani, un avânt în Occident, încurajate de propaganda rusă. Puse în oglindă cu evenimente din secolul XX, avem motive de teamă că se consolidează terenul unor noi regimuri totalitare?

Este adevărat că, în ultimii zece ani, aproape toate statele din Europa de Vest au cunoscut o recrudescență a violenței și chiar a cruzimii. Am menționat deja mai multe masacre, dar mă gândesc și la profesorul de istorie Samuel Paty, decapitat în plină stradă într-o suburbie Parisului, la 16 octombrie 2020, sau la acel preot în vârstă, părintele Hamel, înjunghiat în biserica sa, în timpul slujbei, în Normandia. Aceste acte sunt comise de fanatici care se revendică ai Islamului și subliniază apariția unui fenomen nou, islamismul radical, manifestat încă din anii 1980, odată cu preluarea puterii de către Ayatollahul Khomeyni în Iran, dar mai ales odată cu cucerirea puterii în Siria de către Daesh. Acest islamism radical revendică un război total împotriva democrației și a valorilor sale de respect pentru om. El apare ca noul totalitarism al secolului XXI, cu o bază teocratică. Fenomenul a pus deja stăpânire pe mai multe țări – Iran, Siria, Afganistan – și încearcă să se impună prin arme și o cruzime extremă în toată Africa sahariană și sub-sahariană, ajutat în acest sens de forțele de destabilizare rusești, precum grupul Wagner.

Cel mai îngrijorător a fost să vedem cum aceste forțe au reușit să recruteze chiar în Franța tineri francezi – de origine arabă sau nu – care fie s-au alăturat Daesh, în Orientul Mijlociu, și s-au comportat în mod abominabil, fie au acționat chiar în Franța pentru a comite masacre. Această mobilizare pro-islamistă a cunoscut o puternică reactivare de la atacul Hamas împotriva Israelului din 7 octombrie 2023. Astfel, grupurile comuniste, de extremă stânga, în Franța și în toată Europa, au lăsat deoparte tradiționala lor „apărare a clasei muncitoare” pentru a veni în ajutorul „poporului palestinian”. Consecința a fost o creștere formidabilă a unui nou antisemitism de stânga, bazat pe două sloganuri radicale: „genocidul din Gaza”, o informaţie falsă contrazisă de toate faptele, și „Palestina de la râu la mare”, care implică distrugerea statului Israel.

Pe aceste două teme, extrema stângă franceză, în special partidul La France Insoumise (LFI) – care are 73 de deputați! – și liderul său, Jean-Luc Mélenchon – care va candida în 2027 pentru a patra oară la alegerile prezidențiale –, duc campanii violente, inclusiv antisemite, în sprijinul Hamas și al grupurilor islamiste palestiniene, toate susținute de Rusia lui Putin. Astfel, ei speră să mobilizeze o parte importantă a populației franceze de origine imigrantă și de cultură musulmană atât la alegerile municipale, cât și la cele legislative și chiar prezidențiale. Astfel, seamănă semințele unui război civil care, încă de la Marx și Lenin, este visul oricărui revoluționar, sursa tuturor violențelor extreme și contrariul absolut al democrației parlamentare. Desigur, Rusia nu a ezitat să arunce gaz pe foc, organizând câteva provocări antisemite la Paris. În același timp, din motive pur electorale, extrema dreaptă anti-imigrație a luat poziție împotriva LFI (La France Insoumise) și, în ciuda vechiului său fond antisemit, se prezintă acum drept cel mai bun apărător al evreilor, distanțându-se public de Putin – din cauza războiului din Ucraina, condamnat masiv de opinia publică – dar și de Trump, ale cărui discursuri agresive împotriva statelor europene le-au rănit naționalismul.

„Ne putem întreba dacă rețelelele de socializare, manipulate de indivizi, grupuri sau chiar state, nu au devenit antisociale”

Comunicarea pe rețelele de socializare, unde se produce și o radicalizare a maselor, ar putea contribui la o alunecare în totalitarism, la aducerea la putere a unor regimuri înclinate spre violență?

Apariția, în ultimii cincisprezece ani, a rețelelor sociale ca principal vector de socializare și de pretinsă „informare” a tinerelor generații, pune o problemă cu totul nouă pentru democrații. Încă din secolul al XIX-lea, viața politică se baza pe principiul alegerilor libere care structurau partidele și pe comportamentul cetățenilor informați de o presă liberă. Partidele asigurau medierea între cetățean și putere. Iar libertatea presei, precum și libertatea de exprimare și de întrunire a cetățenilor erau supuse legilor care condamnau încălcările ordinii publice și legilor împotriva calomniei sau difuzării de știri false. De când rețelele sociale au luat o amploare extraordinară, stimulată de generalizarea telefonului mobil, asistăm, pe plan politic, la un incredibil val de violență verbală – insulte, calomnii, amenințări, știri false, minciuni dovedite – care sunt difuzate cu impunitate și, de cele mai multe ori, în anonimat, ceea ce împiedică urmărirea penală. Tot ceea ce până atunci ar fi fost difuzat în ziare sau la televiziune și radio și ar fi fost pedepsit de lege scapă acum de orice condamnare şi favorizează discursurile cele mai radicale, care duc la trecerea la fapte. În cazul profesorului Paty, deja menționat, în urma unei campanii a unui predicator islamist din Franța, un tânăr musulman, intoxicat de un discurs de ură îndreptat împotriva profesorului, a decis din proprie inițiativă să-l asasineze la ieșirea din unitatea de învăţământ.

Pe de altă parte, medierea partidelor este înlocuită de o relație directă între fiecare cetățean care navighează pe aceste rețele și orice influencer – politic, comercial, ideologic, religios etc. Aceste rețele permit să se ajungă la milioane de oameni în câteva minute, fără ca vreun filtru să confirme autenticitatea unei informații sau să modereze o declarație. În Franța, am avut un exemplu remarcabil în timpul crizei Covid, când un medic, urmărit de mii de persoane, a susținut că vaccinarea este inutilă, deoarece a găsit un remediu miraculos – care s-a dovedit ulterior a fi complet ineficient. Şi tot în Franța, o campanie pornită din Statele Unite și preluată de extrema dreaptă a încercat să destabilizeze puterea, afirmând că soția președintelui Macron nu e o femeie, ci un bărbat. Campania a luat o amploare atât de mare încât Președinția a fost nevoită să ceară condamnarea în justiție a celor care răspândeau această minciună neverosimilă – să ne amintim că doamna Macron este mama a trei copii din prima căsătorie!

Ne putem întreba, așadar, dacă aceste rețele, manipulate de indivizi, grupuri sau chiar state, nu au devenit antisociale, în măsura în care elimină, de fapt, toate regulile care guvernează funcționarea democratică. Începând cu respectarea adevărului, atunci când, astăzi, un pretins „post-adevăr” – o minciună sfruntată – se insinuează în numeroase discursuri. De la războiul său total împotriva Ucrainei, Rusia lui Putin a devenit epicentrul reconversiei vechii propagande comuniste în perturbator al procesului politic. S-a dovedit că hackerii ruși au intervenit în desfășurarea alegerilor prezidențiale americane din 2016, accesând e-mailurile echipei centrale de campanie a lui Hilary Clinton și făcându-le publice. Românii au trăit aceeași problemă în timpul alegerilor prezidențiale din noiembrie 2024, odată cu apariția bruscă a unui candidat necunoscut, susținut de puternice rețele sociale animate de Rusia. În Franța, Guvernul a pus în aplicare măsuri pentru a combate acest tip de ingerință din partea Rusiei, ai cărei propagandiști proclamă că Parisul ar putea fi șters de pe hartă cu câteva bombe atomice!

 

„Modul în care s-a comportat Armata Roșie a fost reprodus identic de armata rusă a lui Putin”

Rusia este un stat care cultivă teroarea instituționalizată de peste 100 de ani, politica represivă de masă fiind definitorie pentru această țară – fie că s-a numit Rusia sau URSS. „Această cruzime face parte din substanța regimului bolșevic, unde teroarea a fost la ordinea zilei odată cu înființarea Ceka, în decembrie 1917, și unde au fost create lagăre de concentrare încă din iunie 1889, care au devenit apoi un sistem concentraționar și s-au generalizat în toate regimurile comuniste. Ar trebui chiar să vorbim despre cruzime la plural, deoarece, la fel ca păpușile Matrioșka, actele de cruzime puteau conține germenii altora și se declinau la infinit, întorcând astfel cuțitul în răni fizice și psihologice”, scrie Pierre-Étienne Penot, în eseul său, Gulagul și fabrica totalitară a omului nou. O „cruzime absurdă”?, inclus în volumul coordonat de dumneavoastră. Rusia, așadar, este un exemplu relevant de patologie a puterii. Dar nu cumva este și o boală a societății? Sunt mai predispuse alunecării spre un regim politic violent societățile care au trăit o vreme în dictatură, în autocrație, conduse de regimuri care și-au pus o amprentă transgenerațională pe mentalul colectiv?

Societatea rusă şi societăţile popoarelor supuse Imperiului țarist au fost violente încă de pe vremea domniei lui Ivan al IV-lea, numit „cel Groaznic” – primul țar al Rusiei între 1547 și 1584 – și nu au cunoscut înainte de 1991 decât o singură alegere prin vot universal, în noiembrie 1917. Adunarea constituantă care a rezultat din aceasta a fost dispersată de teroarea ordonată de Lenin și generalizată de Stalin. Nu numai că orice cultură a alegerilor libere a dispărut în spațiul sovietic-comunist, dar a fost chiar pervertită de simulacrele electorale care i-au făcut să-și piardă orice semnificație: interzicerea oricărei candidaturi din Opoziție, prezentarea de candidați fals opozanți, respingerea secretului votului, un candidat pentru un loc vacant etc. în așa măsură încât, în democrațiile liberale, de îndată ce un candidat obținea un scor important, acesta era calificat drept „scor sovietic”.

Această lichidare a culturii democratice a fost accentuată și mai mult de fenomenul general al delaţiunii: în public, dar și în privat, oricine emitea o simplă critică la adresa Puterii putea fi denunțat – și chiar, conform Codului Penal, trebuia să fie denunțat, cel care nu o făcea riscţnd la rândul său să fie condamnat. În final, a rezultat o teroare în masă care a trimis în Gulag cel puțin 15 milioane de sovietici și a dus la uciderea a milioane de oameni. Acest linţoliu de plumb al minciunii obligatorii a provocat, de-a lungul deceniilor și prin eliminarea permanentă a oricărei contestări, o adevărată atonie a societății, un fel de depresie colectivă și o slăbire considerabilă a societății civile, împiedicată să aibă cea mai mică inițiativă, cu excepția directivelor partidului unic. Făcând abstracţie de o mică grupare de „disidenți”, majoritatea indivizilor uitaseră valorile personale ale responsabilității, conștiinței morale și eticii – calificate drept „burgheze” sau chiar „fasciste” –, înlocuite de „valorile ” totalitare și o morală care trebuia să servească regimului.

Modul în care s-a comportat Armata Roșie – atât în războiul civil rus, cât și în timpul agresiunilor și ocupațiilor țărilor vecine între 1939 și 1945 – a fost reprodus identic de armata rusă a lui Putin, în special împotriva Ucrainei: violuri sistematice ale civililor (femei sau bărbați), torturi generalizate, răpiri în masă de copii, jafuri la scară largă, asasinate țintite și masacre de civili și prizonieri de război etc., fără ca acest lucru să provoace vreun protest din partea unei populații saturate de o propagandă grosolană demnă de Goebbels. Pentru a vă convinge, este suficient să vizionați filmul marelui regizor sovietic, de origine ucraineană, Oleksandr Dovjenko, care, la ordinul imperativ al lui Stalin, a fost obligat la sfârșitul anului 1939 să realizeze un film de propagandă intitulat Eliberarea, care povestește distrugerea Poloniei și cucerirea Ucrainei occidentale (disponibil la Centrul Dovjenko, din Kiev). Toată lumea știe de ce „eliberare” au beneficiat aceste populații ucrainene sub regimul de teroare al unui anume Nikita Hrușciov.

„Am propus introducerea unei infracțiuni de «înaltă trădare a Uniunii Europene»”

De unde provine atracția unor părți din societate pentru tiranii?

Vor exista întotdeauna indivizi fascinați de lideri a căror autoritate se bazează pe forță, ură față de ceilalți, violență… dar și victorie. Este suficient să vedem mulțimile isterice care l-au aclamat pe Hitler în timpul paradei sale prin Berlin, după victoria asupra Franței, în iunie 1940. La fel s-a întâmplat și cu Stalin, la parada victoriei din Piața Roșie, pe 24 iunie 1945, la care au defilat 40.000 de soldați. Acești indivizi aderă la ceea ce naziștii numeau „führer prinzip”, ideea unei societăți bazate pe o structură verticală a puterii absolute. Supunându-se acestui principiu, ei puteau la rândul lor să-l impună altora și să aibă astfel impresia că participă ei înșiși la putere. Dar nu trebuie subestimat în această „atracție oficială” a populației rolul dublu al fricii generale provocate de teroare și al propagandei omniprezente – cultul personalității. Dintre toți cei care, în regimurile comuniste, erau obligați să defileze de 1 mai, câți aderaseră cu adevărat la regim?

Nu trebuie uitat că mulți dintre cei care îl adorau pe tiran primeau în schimb gratificații și privilegii – decorații, promovări, privilegii de tot felul, până la punctul de a participa ei înșiși la tiranie. Un lider precum Hrușciov era tipic pentru acest profil: provenind din rândurile de jos, a fost promovat de Stalin datorită lingușirilor sale şi ascultării oarbe – în special în timpul Marii Terori din 1937-1938, apoi datorită puterilor sale depline în Ucraina până în 1947, unde a fost personal responsabil de sute de mii de deportări și asasinate –, dar și datorită fricii sale (justificate) față de tiran și gustului său pentru putere și lux.

 

„Din 24 februarie 2022, Vladimir Putin a inaugurat un nou capitol al istoriei cruzimii contemporane în Europa, amestecând discursul genocidar îndreptat împotriva «naziștilor ucraineni» cu practicarea crimelor de război și a crimelor împotriva umanității – torturi, violuri, asasinarea civililor și a soldaților ucraineni făcuți prizonieri, distrugerea infrastructurilor menită să priveze populații întregi de căldură în plină iarnă, explozia unui baraj care a provocat inundarea unei vaste regiuni și exilul locuitorilor săi, bombardarea imobilelor de locuit etc. – precum și a genocidului, mai cu seamă prin deportarea copiilor ucraineni în Rusia. Este adevărat că el experimentase toate aceste metode în timpul celui de al doilea război din Cecenia, iar apoi din Siria”, scrieți în acest volum. Și, totuși, la nivelul unor segmente de populație din Occident există o orbire față de atrocitățile comise de regimul Putin, chiar o admirație la adresa acestuia. Să fie de vină doar propagandă anti-europeană / rusă, finanțată generos de Kremlin, sau sunt și alte motive?

Această orbire, care poate ajunge până la admirație, mi se pare că are patru surse. Prima se regăsește în mișcările de extremă dreapta și de extremă stânga care, din motive ideologice, aderă la principiul liderului și, în acest sens, sunt manipulate din Rusia pe baza mai multor teme – antiamericanism, anti-Uniune Europeană, antidemocrație, anticolonialism etc. etc. Aceste partide obțin beneficii, de exemplu, sub formă de „împrumuturi” – cum a fost cazul Frontului Național în Franța – sau gratificații opace – cum a fost cazul partidului lui Jean-Luc Mélenchon în relațiile sale cu Venezuela şi Cuba.

A doua sursă se află în rândul serviciilor diplomatice și, uneori, al serviciilor de informații – în special franceze, din cauza unui vechi antiamericanism – care, din aroganță și lene intelectuală, se consideră mai inteligente decât liderii ruși. Aceasta până la punctul în care i-au transmis președintelui francez, cu o zi înainte de ofensiva generală a lui Putin împotriva Ucrainei, că era stupid să creadă că Rusia ar putea ataca. Aceste tendințe pot fi susținute, chiar încurajate de autoritatea unor personalități intelectuale care întrețin relații familiale și/sau istorice cu Rusia, cum a fost cazul lui Hélène Carrère d’Encausse, secretara perpetuă a Academiei Franceze, o prietenă apropiată a lui Putin.

A treia sursă ține pur și simplu de corupție. Aceasta este, în general, financiară, așa cum a demonstrat modul în care Putin a cumpărat industriașii germani cu gaz ieftin. Cel mai emblematic exemplu este cel al fostului cancelar Gerhard Schröder care, pe punctul de a părăsi puterea, a semnat acordurile Nord Stream I și II, care privau Ucraina de orice resurse legate de transferul gazului către Europa. Complet manipulat de Putin – datorită excelentei sale cunoașteri a limbii germane și a Germaniei, dobândită în KGB –, Schröder a acceptat chiar să fie cooptat în consiliul de administrație al Gazprom și Nord Stream pentru suma modestă de un milion de euro pe an. Fostul prim-ministru francez François Fillon a beneficiat și el de aceleași fonduri rusești, în calitate de „consultant”, înainte ca războiul din Ucraina să-l oblige să renunțe. În acest sens, am propus, în cadrul prezentărilor publice ale cărții mele Livre noir de Vladimir Poutine / Cartea neagră a lui Vladimir Putin, introducerea unei infracțiuni de „înaltă trădare a Uniunii Europene”, care ar permite condamnarea, cel puțin simbolică, a acestor corupți care servesc direct o putere care ne desemnează drept „dușmani”. Există, de asemenea, ceea ce s-ar putea numi corupție „comercială”, atunci când oligarhii ruși cheltuiesc milioane de euro pentru achiziționarea de iahturi de lux sau pentru petreceri fără limite în stațiuni de schi.

A patra sursă este una dintre cele mai clasice de când există spionajul și politicile de influență: căutați femeia. Am fi surprinși să descoperim câte personalități politice, economice sau de altă natură formează de ani de zile cupluri cu femei ruse, creându-se astfel un climat filo-putinist… Dar e o chestiune care rămâne să suscite mai multă atenţie.

 

„KGB nu era doar o poliție politică, era organul terorii”

Rusia – care a avut cel mai lung univers concentraționar, cel sovietic, din 1918 în 1991 – este, și în secolul XXI, sursa de violență statală în Europa. Un rău care își are rădăcinile în ideile precursorilor instituționali ai KGB-ului, la a cărui școală este format președintele Vladimir Putin. Există, azi, ceva în comun în politicile Kremlinului cu practicile Ceka, NKVD?

Continuitatea este evidentă. Trebuie reamintit că KGB, moștenitorul Ceka, devenit GPU, apoi NKVD, nu era doar o poliție politică. Era mai ales organul terorii, fără de care acest regim totalitar nu ar fi putut să se mențină la putere nici măcar câțiva ani. Lenin afirmase de altfel: „Un bun comunist este un bun cekist ”. În 1991, statuia monumentală a lui Felix Dzerjinski – fondatorul Ceka și asasin de prim rang care executa personal prizonierii – ridicată în piața Lubianka din Moscova, în fața sediului KGB, a fost demontată și înlocuită cu o stâncă provenită dintr-un lagăr din Gulag. Este însă semnificativ faptul că, de câțiva ani, acest personaj a fost reabilitat de regimul Putin. Începând din 2014, o unitate de elită a FSB și-a recăpătat denumirea sovietică de Divizia Dzerjinski, iar zeci de busturi ale lui Dzerjinski au fost din nou ridicate în piețele publice. Și, mai ales, pe 11 septembrie 2023, o copie exactă a statuii eliminate în 1991 a fost ridicată cu mare fast în fața sediului SVR, Serviciul de Informații Externe al Rusiei, în prezența șefului său, Serghei Narîșkin, un apropiat al lui Vladimir Putin încă din perioada Komsomolului la Leningrad, iar apoi din anii petrecuți la Primăria din Leningrad, după 1991. Într-o carte recent publicată, Războiul total al lui Vladimir Putin (editura À l’Est de Brest-Litovsk, 326 p.) Françoise Thom, una dintre cele mai bune specialiste franceze în lumea sovietică și post-sovietică, retrasează toate etapele care, de la Lenin și Stalin, au marcat această strategie de cucerire a Europei, prin agresiunea unora și infiltrarea-intimidarea altora, până la „finlandizare”.

„Putin a încercat să neutralizeze statele europene și Uniunea Europeană”

Sunt voci care afirmă că Vladimir Putin urmărește o finlandizare a Europei. Cum vedeți această teorie?

Nu este o teorie, ci o viziune strategică dezvoltată încă din decembrie 1917 de Lenin, odată cu atacul asupra Ucrainei independente. Apoi, mai ales în 1920, cu ofensiva generală împotriva Poloniei, care a fost pe punctul de a reuși. Proiectul a fost reluat de Stalin în cadrul alianței cu Hitler, în 1939 – împotriva Poloniei și Finlandei –, apoi în 1940 – împotriva României și a statelor baltice – și, în cele din urmă, în 1945 – împotriva acelorași țări, la care s-au adăugat țările din Europa Centrală și de Est. Începând cu 1989, aceste „națiuni captive” au scuturat jugul, ducând la prăbușirea URSS, în 1991. Principiul național a învins în cele din urmă atât principiul imperial țarist, cât și principiul totalitar pseudo-internaționalist.

Dar inima regimului, KGB-ul, a refuzat să admită această înfrângere istorică și a relansat proiectul. A propulsat la putere un necunoscut, Putin, care încă din 1985 deplângea faptul că prăbușirea URSS a fost „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”. O „catastrofă” care a făcut fericite zeci de popoare… Atacând Georgia, apoi Crimeea și, în final, întreaga Ucraină, Putin a încercat să sperie statele europene și Uniunea Europeană. A încercat să le neutralizeze, atât pe plan militar – sperând la o decuplare între Europa și Statele Unite – cât și politic – sprijinind partide și mass-media filo-ruse (Russia Today), de extremă stânga (comuniști, troțkiști etc.), cât și de extremă dreapta, controlate atât prin corupție, cât și prin șantaj (kompromat). De aceea, discursurile anti-europene ale lui Donald Trump sunt periculoase, în măsura în care încurajează Rusia să-și continue manevrele.

 

„Uniunea Europeană este astăzi un pol de securitate democratică în mijlocul unei lumi pradă unor violențe din ce în ce mai accentuate”

Seamănă perioada aceasta cu ceea ce am trăit la sfârșitul celui de al doilea război mondial, un timp al reașezării relațiilor internaționale și a sistemului de securitate?

Deocamdată, trebuie să ne ferim de concluzii atât de radicale. Atâta timp cât Ucraina rezistă și Europa o susține ferm, Putin este departe de a-și fi câștigat pariul. După patru ani de război – mai mult decât „Marele Război Patriotic”: 1460 de zile față de 1403 – nu a reușit nici măcar să cucerească întregul Donbass, în pofida celor peste 1.800.000 de soldați morți și răniți în ambele tabere! Ce dezastru uman și economic! Ce prostie strategică! Prestigiul Rusiei este compromis pentru o jumătate de secol. Iar Donald Trump, care credea că poate rezolva problema în opt zile, nu reușește nimic pentru că nu a înțeles după ce model totalitar funcționează Putin și siloviki care îl înconjoară, toți provenind din KGB și din serviciile de spionaj ale Armatei Roșii. Pe de altă parte, situația ar deveni periculoasă dacă Trump ar capitula în fața lui Putin, dar deocamdată nu este cazul.

Ne aflăm așadar într-o situație similară cu cea de după 15 martie 1939, când Hitler, invadând Cehoslovacia, a anulat acordurile de la München și a împins Franța și Anglia să garanteze frontierele Poloniei. Stalin a profitat imediat de această situație pentru a ridica miza între cele două tabere, purtând o pseudo-negociere cu democrațiile și o negociere secretă cu al III-lea Reich, ceea ce a dus la alianța din 23 august 1939. Știm care a fost consecința imediată: izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.

Este evident că, dacă Trump ar respinge vechea Alianță Atlantică a democrațiilor împotriva totalitarismului, iniţiată între SUA și Marea Britanie prin acordurile Cartei Atlantice din 14 august 1941, atunci ansamblul relațiilor internaționale ar intra într-o eră de haos, care ar putea duce chiar la un război mondial de intensitate mai mare sau mai mică. Însă Uniunea Europeană – asociată cu Marea Britanie și alte țări din Commonwealth – este astăzi un pol de securitate democratică în mijlocul unei lumi pradă unor violențe din ce în ce mai accentuate: China, Coreea de Nord, Cuba, Iranul și Afganistanul sunt regimuri totalitare; Rusia este pe cale de a redeveni totalitară; Africa este în mare parte pradă haosului războaielor civile și tribale sau regimurilor autocratice; Orientul Mijlociu, din cauza conflictului israeliano-palestinian, este un focar de violență permanentă, în special de la atacul Hamas din 7 octombrie 2023.

Dacă Uniunea Europeană ar fi trădată de Statele Unite, ne-am regăsi în situația din 1940-1941, când un imens spațiu, de la Vladivostok la Brest, pe Atlantic, a fost golit de orice prezență democratică și predat celor mai odioase dictaturi. Este asta ceea ce vor cetățenii europeni? Tocmai de aceea cred că trebuie să se gândească bine înainte de a merge la vot la următoarele alegeri. Desigur, democrațiile noastre sunt departe de a fi perfecte, dar perfecțiunea nu există în această lume, iar ceea ce este mai puțin rău este de preferat. Aceasta este miza reală a războiului din Ucraina și a evoluției politicii externe americane: menținerea sau prăbușirea principiilor democratice în lume. Nimic mai puțin!

„Vladimir Putin, locotenent-colonel al KGB, revendică deschis politica stalinistă”

Marx, Engels, Stalin, Mao. Există ceva care îi leagă, există un punct de convergență în care se întâlnesc ideologiile lor și care se reflectă în evenimentele acestor ani ai secolului XXI?

Pentru istorici, și mai ales de la deschiderea arhivelor de la Moscova, este incontestabil că aceste cinci personaje sunt legate între ele. În primul rând, din punct de vedere ideologic: cu Manifestul Partidului Comunist din 1848, Marx și Engels au generat ideea că, în principiu, comunismul, această viziune utopică a unei societăți perfecte, ar trebui impus prin violență. După înfrângerea Comunei din Paris, în 1871, Marx a teoretizat acest lucru în cartea sa Războiul civil în Franța, afirmând că nu poate exista o adevărată revoluție fără război civil. În biografia mea Lenin, inventatorul totalitarismului, am arătat că Lenin a făcut din războiul civil axa centrală a strategiei sale politice. Și asta încă din toamna anului 1914, cu sloganul său „Transformați războiul imperialist în război civil”. Stalin nu a făcut decât să sistematizeze și să generalizeze acest principiu, atât în URSS – de exemplu, împotriva țărănimii, în special a celei ucrainene, cu Holodomor – cât și în țările cucerite – de exemplu, România lui Gheorgiu-Dej. Iar Mao l-a aplicat în cea mai populată țară din lume.

Dar convergența a fost și organizațională și politică. Marx a fost unul dintre fondatorii Primei Internaționale, Engels – al celei de-a doua și Lenin – al celei de-a treia. Stalin a transformat Kominternul din anii 1920-1940 într-un instrument foarte structurat al politicii sale internaționale de subversiune. În Franța, Partidul Comunist a fost strict controlat, încă din anii 1920, de Moscova, care îl finanța, îi selecta conducerea și îi impunea linia politică. Agenții clandestini ai Kominternului – precum celebrul Eugen Fried și partenera sa din începutul anilor 1930, Ana Pauker – supravegheau la nivel local cele mai mici detalii, iar orice încălcare a ordinelor era imediat sancționată, fie prin obligativitatea de autocritică, fie prin excludere, fie chiar prin asasinat. Și Stalin supraveghea acest lucru foarte îndeaproape, așa cum arată arhivele.

Este incontestabil că, timp de peste 70 de ani, acest dispozitiv ideologic-organizatoric, supravegheat de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, a opus democrațiilor liberale o putere considerabilă de a face rău. Dispozitivul în cauză a fost reactivat cu forță de Vladimir Putin, care, să nu uităm, este locotenent-colonel al KGB, un adevărat homo sovieticus, profesionist în dezinformare, spionaj și asasinate țintite. Astăzi, el revendică deschis politica stalinistă de cucerire a teritoriilor europene, doar că acum nu în numele Marii Revoluții Proletare Mondiale, ci în numele unei „lumi ruse” imaginare. Dar metodele bazate pe violență și cruzime rămân aceleași. Aceasta este amenințarea și pericolul cu care se confruntă europenii.

 

(Traducerea din limba franceză a interviului: Bogdan Piticariu)

 

Recomandări de lectură: 

• Stéphane Courtois: „Atacul rusesc asupra Ucrainei a reamintit brusc ce a fost imperialismul comunist și natura sa totalitară” 
• Istoricul Stéphane Courtois: „Putin continuă, într-o manieră completă, propaganda de extracție sovietică” 
• Despre cruzime în politică