Stepa ori zidul

Atunci când se ocupă de activități practice (ajutorarea săracilor, a bătrânilor și a bolnavilor), când desfășoară campanii umanitare și educaționale în părți defavorizate ale globului, prezența ONG-urilor este inestimabilă. Ele dovedesc, cu asupra de măsură, că inițiativa privată este întotdeauna superioară și dezirabilă intervenției de cele mai multe ori neinspirate a statului.

Ca admirator al ideilor liberale (dar nu și al partidelor cu același nume), cred cu tărie în capacitatea oamenilor obișnuiți de a se organiza și mobiliza pentru a atinge scopuri nobile. Cred, altfel spus, în bunătatea umană, în instinctul omului de a-și depăși egoismul, lăcomia și indiferența, altminteri naturale, față de semeni.

Lucrurile se schimbă radical atunci când vine vorba de ONG-urile cu activități pretins „civice”, în spatele cărora duduie mașinăriile ideologice și propaganda de partid. Ele sunt inițiate, de regulă, de indivizi care nu-și afirmă apartenența politică, dar fac tot ce le stă în putere pentru a-și ajuta complicii angrenați în bătălii directe pentru putere. Politicienii, așa ticăloșiți cum sunt, măcar își asumă identitatea partinică. Oengiștii, dimpotrivă, continuă să poarte măști, pretinzând că nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase. E o formă clară de fraudă. În loc să admită că sunt afiliate unor partide sau grupări politice, ele mimează independența și echidistanța, deși duhnesc de la o poștă a partizanat și, în nu puține cazuri, a corupție.

Nu voi da nume, deoarece important e fenomenul, și nu exemplificările, ce pot fi descoperite în toate zonele spectrului politic. Cum la noi nu există, de fapt, partide și ideologii, ci găști organizate după model mafiot, puteți să vă gândiți la orice ONG și rezultatul va fi același. Nu e, însă, de ignorat rolul acestor entități fie în stârnirea demonilor din societate, fie, după caz, în calmarea, încremenirea sau chiar anihilarea forțelor potențial reactive. La nivelul sindicatelor, care par a fi conduse de lideri orbi, surzi și muți, ultimii șapte-opt ani au marcat intrarea acestor instituții – cândva extrem de vocale – în silenzio stampa. Într-o societate zgomotoasă, dominată de clănțăi, mahalagii și flecari, oengiștii și sindicaliștii tac mâlc, ronțăindu-și ciozvârtele prin unghere întunecoase, unde nu i-ar putea găsi nici măcar Sherlock Holmes. Să coincidă această subită invizibilizare a militanților pretins civici cu faptul că societatea românească a atins perfecțiunea, că toate problemele au fost rezolvate? Nici vorbă. În opinia mea, entitățile invocate au fost întotdeauna controlate la sânge și au acționat în virtutea unor ordine precise. De câțiva ani buni, ordinul e mucles! Altfel spus, fiți cuminți, nu supărați pe cine nu trebuie și lucrurile vor continua în parametrii lui business as usual. S-au petrecut în ultima vreme atâtea nemernicii și aberații, încât ar fi fost normal ca țara să ia foc. N-a luat. Liniștea mormântală a pogorât în urechile și mințile noastre, de parcă ONG-urile nu mai aveau misiunea de a produce idei și de a provoca dezbateri, ci au devenit magazine de vânzare a soporificelor.

Suspectă e și reținerea unor instituții din subordinea Guvernului (agenții, consilii, direcții etc.) de a se implica în derapajele tot mai accentuare nu doar la nivelul indivizilor, ci și la cel al unor organizații și partide politice (vezi diversiunile AUR). Că justiția e oloagă, o știm demult. Dar a rămâne indiferent la ceea ce se întâmplă atunci când televiziunile furnizează în flux continuu exemple de violență instrumentată politic, cum a fost și cea recentă asupra Parlamentului, e de-a dreptul șocant.

Probabil că această stare de fapt e legată și de suspecta continuitate la comanda unor instituții cu rol important în orice democrație. Ele sunt burdușite de indivizi pe care nu-i clintește nimeni din scaune, deși activitatea lor e insignifiantă, tinzând spre zero – atunci când nu e revoltător de incoerentă. Există în societatea românească o zonă extrem de rarefiată despre care nu se pomenește nici măcar în șoaptă. E vorba de „structurile” despre care auzim din când în când. Ele nu se reduc la Serviciile Secrete și la încrengăturile de tip militar-bișnițăresc. Mă amuz când aud că opinia publică e indignată că diverși privilegiați ies la pensie prea repede (magistrați militari etc.), dar nu spune nici pâs despre cei care nu se mai dau duși din funcții. Mă refer, desigur, la cele numite, și nu la funcțiile dobândite prin alegeri. Și asta pentru că în statul român, așa cum spuneam, supraviețuiesc zone de opacitate în care se fac jocuri cât se poate de… complexe. E însă îngrijorător că astfel de cazuri alimentează suspiciunile că există persoane intangibile, cărora nu li se aplică regulile valabile pentru restul cetățenilor. Ceea ce nu e deloc bine pentru ideea de democrație. Cum instituțiile cu pricina sunt bugetare, ar trebui să li se aplice, la toate nivelurile, legile și criteriile în vigoare, în numele reprezentativității democratice.

Dacă ar fi ONG-uri sau alte forme de organizare privată, nu numai că n-ar fi nicio problemă, dar ar fi chiar de aplaudat să vezi niște oameni atât de devotați unor cauze presupus nobile. Aceste situații sunt, totuși, mărunte prin comparație cu felul abuziv în care e condusă țara. Politicienii nici măcar nu se mai feresc să împartă în văzul lumii domeniile administrative în hălci și hălcuțe pe care le hăpăie pe nemestecate. Nivelul pregătirii și al incompetenței sunt ultimele criterii luate în considerare atunci când se împart rangurile – multe dintre ele niște sinecuri sadea. Deși practicile guvernelor monocolore sunt la fel de toxice, ele sar în ochi atunci când se ajunge la alianțe stranii, sau de-a dreptul contra naturii, cum e cea actuală. Politicianismul a ajuns atât de venal, încât nu se mai sfiește nimeni să spună în gura mare „nouă ne revin cutare și cutare ministere, iar partenerilor – cutare și cutare“. Dacă ar prima criteriul valorii titularilor de posturi, lucrurile ar fi de înțeles, cel puțin până la un punct. Criteriul nu e însă acesta. Ministerele se împart în funcție de bugetele lor și de posibilitățile ca banii să fie distribuiți clientelei cu cât mai multă ușurință. Asta, și nimic altceva, se află în mintea celor care au ajuns, în țara tuturor nenorocirilor, să ne conducă.

Răul nu e niciodată singur și izolat în cotloane ce nu comunică între ele. La nivelul societății, dezastrul e distribuit omogen, deși, e drept, în unele domenii prezența i se simte mai acut. Într-o societate fragilizată și amorțită, incapabilă de reacție și pentru că mecanismele ei defensive s-au deteriorat (mai precis, au fost avariate), cum e cea românească actuală, e de așteptat ca tendințele centripete să ia avânt. Simțim deja recrudescențe ale extremismului (de stânga, în zonele universitare și intelectuale, de dreapta, în sfera politicului), dar lipsesc atât personalitățile publice care să li se opună, cât și instituțiile capabile, mai întâi, să înțeleagă ce se întâmplă, iar apoi să reacționeze. Va fi din ce în ce mai greu ca aceste mișcări să fie oprite din marșul lor bezmetic. În clipa de față, fenomenele nu mai sunt doar locale. Aproape că-ți vine să spui că sunt mișcări de import – și nu toate din Rusia. Lumea întreagă și-a ieșit din țâțâni, iar nebunia rusească n-a făcut decât să pună o presiune suplimentară pe grupurile care erau de mult pregătite să-și ia revanșa. Despre ce revanșă vorbim, e greu de spus. Suferințe istorice abstracte și frustrări personale nevindecabile s-au îngemănat pentru a alcătui un cocktail Molotov al demenței și sălbăticiei. Trăim, cu certitudine, un moment de reașezare a plăcilor tectonice sociale, morale, politice ale planetei, și poate și de alte naturi – etnice și rasiale. Apariția vertiginoasă a Chinei în prim-planul vieții economice mondiale a contribuit mai mult decât ne imaginăm la aducerea la iveală a unor plăți scadente, pe care acum țările ajung să le plătească în modalități pe care nu și le imagina nimeni.

Condusă de o clasă politică iresponsabilă și incapabilă, România nu va juca, din păcate, nici în viitorul previzibil vreun rol pe scena internațională. Țeluri care ar trebui să fie de la sine înțelese – aderarea la spațiul Schengen sau circulația fără vize în Statele Unite – nu pot fi impuse de personaje lipsite de anvergură, eternizate în funcții, în ciuda contra-performanțelor strigătoare la cer, de care se fac responsabile. Dar cui îi pasă? Principalul e ca mașinăria infernală a corupției, alimentată de legea care e întotdeauna de partea incompetenților și infractorilor, să meargă mai departe. Intelectualii publici oricum nu mai contează. Au obosit ori s-au scârbit de valurile de ură revărsate asupra lor, astfel încât spiritul civic s-a tocit până la dispariție.

Oengeala a devenit o sursă de venit ca oricare alta pentru tot felul de întreprinzători cu apucături de borfași, iar partidele au încălecat în asemenea hal statul, încât e greu de crezut că acesta își va reveni vreodată. Raza de speranță – singura – ar putea veni, în viitorul apropiat, din ceea ce se va întâmpla în Răsărit. Dacă Ucraina va reuși să se elibereze de cizma rusească, e posibilă o relativă detensionare și chiar o relansare a gândirii democratice. Dar chiar dacă se va produce, chiar și acel reviriment va fi unul de scurtă durată: la cotitură ne așteaptă înfruntarea cu Marele Zid.

Articol publicat şi în România Literară.