Soarta unei revoluții

Revoluția Română din decembrie 1989, singura violentă, singura unde regimul și succesorii săi au recurs la masacre împotriva populației civile (peste 1.100 de morți), a avut neîndoios un caracter anticomunist, chiar dacă unii dintre profitorii acestui moment crucial au negat şi neagă acest lucru. Născută din disperare socială şi revoltă morală, Revoluţia a căpătat cu o viteză fulgerătoare o orientare categorică şi fățișă de repudiere nu a unui vag definit totalitarism, ci a comunismului din România, în toate înfăţişările sale, inclusiv cele „reformiste”.

Citez din Concluziile Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Dictaturii Comuniste: „Deoarece N. Ceaușescu şi clica să ajunseseră să fie identificați cu comunismul ca regim şi ca ideologie (PCR-Partidul, Ceaușescu, România), era normal ca această revoltă populară să dobândească rapid un caracter anticomunist. La fel de previzibilă fost reacția panicată şi agresivă a nomenclaturii renăscute (de fapt, niciodată complet distrusă). … Deturnarea caracterului anticomunist al Revoluției din decembrie 1989 a constituit acte deliberate de asfixiere a pluralismului democratic şi tentative de instaurare a unui regim autoritar, de tip dictatorial”. (ediția Humanitas, p. 777)

Nu discut aici cât a fost revoltă spontană (reală) şi cât complot (tot real) în ceea ce s-a petrecut în acel însângerat decembrie. Nu subestimez încrâncenarea grupurilor de securiști pregătiţi pentru a-l apăra pe dictator no matter what. Erau însă acțiuni criminale fără viitor. Ceea ce conta era polarizarea forțelor care își adjudecau simbolurile şi mesajele Revoluției.

Se purta o luptă acerbă pentru legitimitate. Controlul Televiziunii şi al Radioului asigurau hegemonia deloc spontanului FSN. Se năștea nouă cenzură, adevărul era distorsionat, ajustat intereselor guvernanților feseniști. Nu e vorba doar de Ion Iliescu, Silviu Brucan şi Petre Roman. Secretarul Consiliului FSN era Dan Marțian, fost prim-secretar al CC al UTC şi Ministru al Tineretului, politruc comunist de cursă lungă. Nu era un farsor. Am conversat îndelung într-o seară la Washington. Ţinuse să mă cunoască. Am vorbit despre destinul socialismului şi despre incompatibilitatea dintre bolșevism, un regim de tip terorist, şi democrație. Mă privea descumpănit. Eram din filme complet diferite.

Este limpede că resurecția partidelor istorice, renaşterea societății civile şi a presei libere au provocat reacția brutală şi perfidă a birocrației comunist-securiste, coalizată în jurul lui Ion Iliescu, devenit portdrapelul uzurpării de tip perestroikist a Revoluției. Departe de a fi un Imre Nagy sau un Alexander Dubček, Iliescu a preferat atunci să joace rolul minabil al „despotului luminat”. O mare parte a românilor (mă refer la cei informaţi şi imuni la propaganda fesenistă) au refuzat să accepte asemenea tertipuri bolșevice.

Articol publicat și în Contributors.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News