Rodica Murgu, fostă prim-balerină: „Cu sufletul, rămas tânăr, dansez mereu”

Sursă foto: Școala de balet „Rodica Murgu”

Face balet de la şase ani. Aproape 30 de ani a strălucit pe scenă ca prim-balerină a Operei Române din Timişoara. La 80 de ani este tot în sala de balet, în rol de coregrafă, pentru că nu poate trăi altfel. „Baletul este viaţa mea, cu asta a început şi cu asta se va termina”, spune Rodica Murgu.

Am invitat-o la un dialog despre primii paşi pe poante, pe care i-a făcut în urmă cu aproape 70 de ani. Despre oameni care au modelat-o profesional, oameni care, la rândul lor, au scris istorie în baletul românesc. Despre roluri pe care le-a interpretat. Despre sacrificii. Despre relaţia cu Francisc Valkay, şi el fost prim-balerin al Operei din Timişoara, care i-a fost partener de scenă timp de aproape 30 de ani, dar şi, o perioadă scurtă, partener de viaţă. Despre balet ca sinonim pentru viaţa însăși.

 

Mi-am dorit de mică să fac balet”

CV Rodica Murgu

Este născută ȋn 1941, la Caransebeş, judeţul Caraş-Severin. A ȋnceput studiul baletului la Liceul de Coregrafie din Timişoara, apoi a urmat Liceul de fete „Carmen Silva” din Timişoara, pe care l-a absolvit în 1957. A urmat cursuri speciale de perfecţionare coregrafică ale Centrului de Perfecţionare a Cadrelor din Cultură, Bucureşti (1980-1983).

A fost angajată în 1957 la Opera Română din Timişoara, unde a fost balerină în corpul de balet, prim-balerină, apoi maestră de balet şi coregrafă.

Printre spectacolele ȋn care a evoluat se numără: Fântâna din Bahcisarai, de B. Asafiev – în care a interpretat rolul Mariei; Macul roşu, de R. Glier (Tai Hoa); Romeo şi Julieta, de S. Prokofiev (Julieta); În calea trăsnetului, de K. Karaev (Fanny); Frumoasa din pădurea adormită, de P.I. Ceaikovski (Aurora); Lacul lebedelor, de P.I.Ceaikovski (Odette-Odile); Copellia, de L. Delibes (Swanilda); Giselle, de A.Ch. Adam (Giselle); Primăvara, de C. Trăilescu (Doina); Iancu Jianu, de M. Chiriac (Sultana); Spărgătorul de nuci, de P.I. Ceaikovski (Clara); Şeherazada, de N. Rimsky-Korsakov (Fetna); Legenda dragostei, de A Melikov (Şirin); Chopiniana, suită de Fr. Chopin; Mioriţa, de Carmen Petra Basacopol (Mioriṭa); Carmen, de Bizet (Carmen); Luceafărul de ziuă, de Tudor Jarda (Cătălina); Ia-ṭi, mireasă, ziua bună, de Nicolae Boboc (Mireasa); Dance, Dance, Dance, colaj muzical (Dansul zilei şi al amintirii); Dacia Felix, de Bujor Hoinic (Minvana); Carmina burana, de C. Orff.

(Sursă CV: Ballet Magazine)

Aţi avut şase ani când aţi început să luaţi lecţii de balet cu Mercedes Pavelić, care era maestră de balet la Opera din Timişoara. Era 1947, aşadar anul primului spectacol al Operei din Timişoara, după înfiinţarea sa. Doamnă Rodica Murgu, v-a atras baletul sau aţi fost „împinsă” spre el de mama dumneavoastră care era, pe atunci, solistă la Opera din Timişoara?

Nu, nu am fost împinsă spre balet. Mi-am dorit de mică să fac balet, deși tatăl meu nu a fost de acord. Medic fiind, a vrut să mă facă farmacistă, pentru a rămâne cu el la Teregova, unde se stabilise. A fost o problemă de familie, acolo. Tatăl meu i-a promis tatălui său că va avea grijă de tot ceea ce acesta strânsese o viaţă pentru cei şapte copii pe care i-a avut şi care, cu excepţia tatălui meu, au murit. Pe patul de moarte, i-a promis că se va întoarce la Teregova şi va avea grijă de casă, de pământuri, de mătuşile care rămăseseră acolo. Aşa se face că tatăl meu – care era un medic cu har, terminase la Universitatea de Medicină de la Cluj, fiind studentul, apoi asistentul lui Haţieganu (Iuliu Haţieganu, fost medic internist din Cluj, recunoscut îndeosebit pentru cercetările făcute în domeniul tuberculozei, membru al Academiei Române – n.r.) – s-a întors în satul natal. Şi visa ca eu să devin farmacistă şi să lucrez cu el, la Teregova. Decizia lui de a rămâne acolo a dus, puţin mai târziu, când mama începuse să lucreze la Opera din Timişoara, la divorţul lor.

Am stat multă vreme departe de tatăl meu, dar gurile de oxigen pe care le primeam când mergeam la Teregova, unde era o viaţă bucolică, minunată, m-au apropiat tare de el. În plus, unele din învăţămintele pe care mi le-a dat mi-au rămas lecţii de viaţă. De exemplu, povestindu-mi cum îngrijea soţiile și mamele partizanilor anticomunişti din munţi, torturate de Securitate, mi-a dat o lecţie pe care nu am uitat-o niciodată, spunându-mi doar atât: „Au tăcut, nu au spus nimic, deşi unora le-au smuls unghiile”.

 

Unde făceaţi lecţiile?

La ea acasă. Locuia în zona Iosefin, într-o vilă mare, frumoasă. Ea era angajata Operei, la vremea respectivă, împreună cu Trixy Checais. Avea o cultură, nu doar muzicală, deosebită şi, când monta ceva, ştia întotdeauna să o facă în aşa fel încât să nu piardă pe parcurs şirul acţiunii, „firul roşu”, cum îl numim noi. E un sfat pe care l-am primit de la ea şi pe care l-am urmat în toată cariera mea. Am o scrisoare de la ea, primită în 1986 – când eu mi-am luat diploma de coregraf cu Magazinul de păpuşi, un spectacol în care s-a văzut că eu păstrasem acel „fir roşu” – în care îmi spunea că, menţionându-i numele pe afiş, am fost singura care am recunoscut munca cu ea. Mi-a trimis apoi şi cărţi, scria un fel de literatură poliţistă, cu teme inspirate din subiectele spectacolelor, pline de intrigi.

 

Mama dumneavoastră ştia, când făceaţi cursurile de balet cu Mercedes Pavelić, de Şcoala de Dans şi bune maniere Valkay, care se aflase în apropierea Operei?

Nu ştia.

 

„Am crescut în Operă”

Primii ani de viaţă, aţi povestit, i-aţi petrecut în Opera din Timişoara, şi în culise şi la repetiţii.
Nu doar în Operă, am stat o vreme şi la Conservator, unde studia mama mea. Crescând în Operă, eram în elementul meu între artişti – mergeam acasă la Aca de Barbu, mama mea şi fiica ei fiind colege la Conservator.

 

Cum se vedea, prin ochii unui copil, lumea aceea din spatele cortinei? Ce vă fascina?

Totul. Era atât de frumos. Şi costumele, şi decorurile care, toate, erau elaborate, impresionante, şi regizorii pe care, deşi copil fiind, îi urmăream fascinată.

Sursă foto: Arhivă personală Rodica Murgu

Mama dumneavoastră, Florica Albu – care îi fusese studentă la Conservatorul din Bucureşti celebrului bariton Petre Ştefănescu Goangă –, cum a ajuns la Opera din Timişoara?

Prin 1951-1952, la absolvirea Conservatorului de la Bucureşti, s-a reîntors la Timişoara; aici începuse studiile şi le urmase până la desfiinţarea Institutului de Artă, fiind colegă cu Stelian Olaru, care ajunsese apoi la Opera din Bucureşti, cu Cornel Trăilescu, compozitorul, devenit apoi marele dirijor al Operei din Bucureşti. La absolvirea Conservatorului din Bucureşti, s-a reîntors, deci, la Timişoara, să fie mai aproape de Teregova. Dar, cum v-am spus, naveta nu s-a dovedit o soluţie pentru căsnicia cu tatăl meu…

În perioada în care mama urmase Conservatorul, stăteam cu tata, la Teregova, dar mă mai duceam uneori la Bucureşti şi m-am întâlnit de câteva ori cu el. Fiind în vizită acolo, îmi amintesc că mă alintau toţi, şi Petre Ştefănescu Goangă, care mă ţinea pe genunchi, la orele de canto, şi regizorul Jean Rînzescu, cu care, peste ani, am făcut regie de operă.

 

„Dacă aveţi impresia că iese din ea o primă-balerină, o las să facă balet”

În 1957, la 16 ani, aţi fost angajată, în corpul de balet al Operei din Timişoara. În acelaşi an aţi început să luaţi lecţii particulare de balet de la Trixy Checais, unul dintre cei mai mari dansatori ai României.

În perioada în care ajunsesem elevă la Liceul „Carmen Silva”, după desfiinţarea Liceului de Coregrafie, mama a crezut că voi renunţa la balet. Dar cum eram toată ziua la Operă, iar seara, la spectacole, şi nu dădeam semne că vreau să renunţ, a apelat la Trixy Checais, rugându-l să mă vadă. „Dacă aveţi impresia că iese din ea o primă-balerină, o las să facă balet. Pentru balerină de ansamblu, nu o încurajaţi”, i-a spus. După ce m-a văzut dansând, Trixy i-a dat asigurări: „Din asta va ieşi o a doua Irinel Liciu”. Mi-e dificil să vorbesc despre afirmaţia aceasta făcută de Trixy, fiindcă mi se pare că Irinel Liciu era de neegalat. În perioada aceea, în anii în care dansaseră Irinel Liciu, Gelu Barbu, Magdalena Popa, Leni Dacian, Gabriel Popescu, baletul românesc era considerat al doilea în lume, după cel rus. Dacă m-ar fi lăsat mama să plec la Liceul de Coregrafie din Bucureşti, cred că aş fi plecat şi eu în Rusia, la Sankt Petesburg, cu lotul Lenei Dacian.

Am lucrat cu Trixy cam doi ani, am fost singura lui elevă. În 1957, când m-am angajat eu la Operă, veniseră de la Bucureşti Francisc Valkay şi Maria „Mimi” Bardezian care era foarte exigentă: mă punea să fac câte o sută de releveuri, ridicări şi coborâri pe poante, ca să îmi întăresc gleznele şi, indiferent de rolul în care intram, nu aveam voie să simplific absolut nimic.

Sursă foto: Arhivă personală Rodica Murgu

„Datorită lui Trixy Checais am ajuns să interpretez roluri, nu doar să le dansez”

Şi Trixy Checais era exigent, nu? Povestind, ani după aceea, despre lecţiile cu el, despre tehnicile sale, spuneaţi că „baletul nu se face cu drăgălăşenie, ci cu duritate”.

Cum am mai spus, Trixy îmi punea, uneori, la repetiţii, un ac în picior şi, dacă nu ridicam suficient de sus piciorul, mă înţepam în el. Sau îmi înfăşa gâtul cu un prosop, de care trăgea spre spate, ca să mă curbez cât mai mult. Un alt prosop mi-l punea între picioare şi, la piruete, acesta nu avea voie să cadă. Proceda destul de dur, însă, ca om, era foarte cald şi, în plus, avea o mare cultură.

 

El v-a fost mentorul?

Da. El mi-a spus: „Niciodată să nu dansezi, să nu faci vreo mişcare fără să ştii ce reprezintă acea mişcare şi ce vrei să transmiţi prin ea”. Aşa am ajuns să interpretez roluri, nu doar să le dansez. Am căutat întotdeauna să transmit până la ultimul spectator magia care se creează pe scenă. Când intram pe scenă, mă dăruiam cu totul, lăsam totul în spatele cortinei, chiar dacă nu o dată am dansat deşi aveam necazuri mari. Când eram pe scenă, nu exista decât publicul, nu exista decât respiraţia acestuia. Unul dintre spectacolele care m-a impresionat poate cel mai mult a fost o reprezentaţie a Fântânii de Bahcisarai, la care, în public, erau şi elevi de la Şcoala de surdo-muţi, cum se numea pe atunci. După actul III, în care Maria moare, copiii aceştia au fost atât de mişcaţi, fuseseră cu sufletul acolo. Şi azi, când îmi amintesc, dându-mi seama că am reuşit să pătrund în sufletul lor, mă trec fiorii. Aceasta a fost o tehnică de lucru pe care mi-a imprimat-o Trixy şi de care nu m-am despărţit o viaţă întreagă.

 

Ştiaţi pe atunci de drama prin care trecuse Trixy Checais în închisorile comuniste?

Ştiam, dar fiind copil încă, aveam 16 ani, nu conştietizam prea bine dimensiunea dramei.

 

L-aţi mai întâlnit, după eliberarea sa de la Canal, în anii 60, aţi mai ţinut legătura cu el?

L-am mai întâlnit o singură dată, la Timişoara, în anii 80 – era pe atunci la Teatrul din Galaţi – venise aici să monteze un balet. Un balet cu furnale, cum se mai făceau atunci… I-am cunoscut bine şi familia, pe soţia sa, Vera, şi pe fiica lor, Andreea.

 

În ciuda talentului, faimei, în 1990 a murit părăsit, singur în casă, fiind găsit după câteva zile…

Da, am auzit. Nu pot să vorbesc despre acest episod, mă răscoleşte mult prea tare…

 

Cine vă era idol în primii ani de balet?

Irinel Liciu, indubitabil. Era deosebită. Ne-am şi întâlnit de trei-patru ori, acasă la ea, cu Augustin Doinaş, cu care era căsătorită, şi în vacanţă, la 2 mai. Era un om deosebit şi un caracter foarte frumos.

 

„Am dansat atâţia ani împreună cu Francisc Valkay, încât am ajuns să respirăm deodată”

Cu ce spectacol aţi debutat ca prim-balerină?

Cu Fântâna din Bahcisarai.

 

Cu domnul Francisc Valkay? Şi el debutase cu acelaşi spectacol.

Nu cu el. Francisc Valkay debutase în acest spectacol înaintea mea, cu Mimi Bardezian, care era deja balerină consacrată, eu pe atunci fiind o balerină de ansamblu. Abia al treilea spectacol l-am făcut cu el. Un spectacol care ne-a şi legat sufleteşte. Îmi amintesc că era o seară de iarnă şi, după spectacol, ne-am dus şi ne-am plimbat prin zăpadă. Din seara aceea am rămas împreună. La foarte scurt timp ne-am căsătorit. Dar căsătoria nu a fost acceptată în familiile noastre: părinţii lui nu mă acceptaseră pentru că eram româncă, iar ai mei nu-l acceptau pentru că era ungur.

Împreună cu Francisc Valkay. Sursă foto: Arhivă personală Rodica Murgu

În Banat multiculturalismul era, totuși, de notorietate…

Au mai fost şi excepţii. Iată… Aşa că nu ne-au primit nici părinţii lui, nici ai mei. După căsătorie, am dormit, câteva zile, în apartamentul unui coleg, pe o uşă aşezată pe nişte scaune. Pe urmă o colegă ne-a dus la ea acasă, într-o spălătorie, unde însă era atât de frig, că dimineaţa aveam uneori promoroacă în păr. Puţin mai târziu am primit o cabină, la Operă. Căsnicia cu acest frumos al Timişoarei, cel mai curtat, cel mai admirat, nu a durat însă mult, puţin peste un an. Eram şi foarte tineri, aveam 20 de ani.

 

În schimb, aţi rămas împreună pe scenă. 30 de ani. Formând un cuplu de legendă al baletului românesc.

Ne-am despărţit, dar am rămas prieteni. Niciodată nu ne-am certat, nu am avut dispute. Am dansat atâţia ani împreună, încât am ajuns să respirăm deodată. Am tot spus că dacă cineva ar fi venit şi ne-ar fi dat drumul unuia într-o parte, iar celuilalt în cealaltă parte şi ar fi pornit muzica, noi am fi fost în stare să facem un duet fără să-l fi repetat vreodată. Asta, chiar dacă eu am avut mai mulţi parteneri de scenă, nu doar pe Francisc Valkay. În Lacul lebedelor, de exemplu, am avut zece parteneri.

 

Într-un interviu recent, vorbind despre dumneavoastră, domnul Francic Valkay vă descria ca fiind „o mare dansatoare clasică, de o mare valoare; a fost şi este o mare doamnă; eu am numit-o marea doamnă a baletului românesc.” Dumneavoastră cum îl caracterizaţi?

Omul dedicat trup şi suflet baletului, omul care mi-a dat încredere în mine, omul lângă care am trăit succesul, bucuria de a fi pe scenă. Omul care a fost dintotdeauna lângă mine.

 

„Am iubit Lacul lebedelor abia după colaborarea cu Oleg Danovski”

„Doctoratul în balet” vi l-aţi dat mai târziu, cu rolul Odette, din Lacul lebedelor, sub îndrumarea lui Oleg Danovski. Ce înseamnă „a-ţi da doctoratul în balet cu Oleg Danovski”?

Da, după spectacol, maestrul Danovski mi-a scris pe programul de sală: „Ţi-ai dat doctoratul în balet”. E mare lucru să primeşti un astfel de calificativ de la acest maestru de balet al ţării, neîntrecut nici până acum de nimeni. Am fost o balerină pe care el a modelat-o. Eram foarte receptivă la tot ceea ce dorea, iar pentru el asta a însemnat foarte mult. De aceea m-a şi luat în SUA, în turneu, de aceea m-a invitat să dansez la Opera din Constanţa, unde nu m-am dus însă pentru că mă apropiam de finalul carierei. A ţinut foarte mult la mine, iar eu l-am venerat.

Cu Francisc Valkay, în „Lacul lebedelor”. Sursă foto: Arhivă personală Rodica Murgu

Înainte de această colaborare, Lacul lebedelor fusese singurul spectacol pe care nu mi-a plăcut să-l dansez, pentru că nu-l înţelegeam. În momentul în care a venit maestrul Danovski  şi mi l-a explicat, arătându-mi bătaia aripii, explicându-mi semnificaţia anumitor gesturi, am ajuns să iubesc acest balet.

 

Rochiţa neagră, expusă în holul Operei din Timişoara este aceea în care aţi dansat acel spectacol?

Da.

 

„Am avut har de la bunul Dumnezeu, dar m-a ajutat și munca de zi cu zi”

Ce are, ce trebuie să aibă în plus o prim-balerină în comparaţie cu balerinele din corpul de balet?

În privința mea, cred că am avut har de la bunul Dumnezeu, m-a înzestrat cu tot ce-i trebuie unei prim-balerine: şi corp, şi deschidere, calităţi pentru care altul munceşte înzecit ca să le obţină. Apoi m-a ajutat munca de zi cu zi pe care mi-a impus-o Mimi Bardezian. Ea îmi spunea că, atunci când intru în scenă, chiar dacă acolo mai sunt o sută de balerine, trebuie să ies în evidenţă.

 

Graţia, eleganţa mişcărilor, a ţinutei sunt înăscute sau se învaţă?

Şi, şi. Eu însă am şi învăţat foarte mult. Am avut o colegă care terminase la Kiev, Alla Bojev, multe dintre rolurile mele le-am lucrat cu ea, tocmai pentru această expresivitate a mişcării. Mă punea să stau la bară, iar ea îmi dădea indicaţii referitoare la modul în care îmi ţineam capul, umerii, picioarele, degetele, modul în care priveam, modul în care deschideam picioarele. Stăteam câte jumătate de oră într-o singură poziţie, pentru ca ea să aibă certitudinea că a ieşit poziţia perfectă. Asta m-a format. După fiecare spectacol am simţit lumea din sală că a înţeles mesajul pe care am dorit să-l transmit, că mă apreciază, că mă iubeşte.

 

În spatele oricărei cariere există sacrificii, cu atât mai mult în spatele unei cariere de prim-balerină. Au existat plăceri, bucurii – care, într-o măsură mai mare sau mai mică, fac parte din viaţa noastră, a oamenilor obişnuiţi – pe care vi le-aţi interzis de-a lungul a aproape 30 de ani? Sau când trăieşti pentru balet, aşa cum s-a întâmplat în cazul dumneavoastră, nu le mai resimţi ca sacrificii?

Au fost, sigur, renunţări. Cura de slăbire, de exemplu, a făcut parte din viaţa mea – balerină fiind, trebuie să te menţii, pentru că orice kilogram în plus se simte. Regimul de viaţă a fost mai strict, pentru că zilnic aveam ore de studiu, de antrenament, chiar dacă nu aveam spectacol. Dar nu a fost un sacrificiu, ştiam că e ceva necesar pentru a face ceea ce iubeam cel mai mult.

În schimb, vacanţele de vară erau vacanţe. Şi îmi făceam cât de mult timp puteam pentru lectură. De mică am citit foarte mult. Cred că şi asta m-a ajutat mult să pot înţelege, apoi să pot interpreta foarte bine rolurile.

 

„Ce poate fi mai frumos decât să dansezi pe un poem de-al lui Puşkin?”

În câte roluri aţi jucat? Este vreunul pe care l-aţi îndrăgit în mod deosebit?

Nu ştiu câte au fost. Pot spune, însă, care a fost baletul care nu mi-a plăcut: Frumoasa din pădurea adormită. Poate pentru că nu e o dramă, nu îmi spunea nimic. Altfel, le-am iubit, le-am trăit pe fiecare în parte, pe unele, într-adevăr, mai mult decât pe altele. De exemplu, am iubit Romeo şi Julieta, Fântâna din Bahcisarai – ce poate fi mai frumos decât să dansezi pe un poem de-al lui Puşkin?… –, Macul roşu, Giselle, pe care l-am dansat cel mai mult la Bucureşti decât la Timişoara. Legat de Giselle, vă spun ceva ce nu am spus nimănui, până acum: soacra mea, mama lui Doru Murgu, care nu m-a prea iubit, neprivind cu ochi buni căsătoria fiului ei cu o balerină, a venit după Giselle la mine şi mi-a spus: „Dacă vreodată îţi spun vreo răutate sau ceva care te deranjează, să-mi răspunzi doar atât: «Giselle». Şi atunci să ştii că te-am iertat pentru tot.

Alături de Francisc Valkay. Sursă foto: Arhivă personală Rodica Murgu

Aţi avut multe spectacole în străinătate, înainte de 1989. Vă întreb şi pe dumneavoastră, aşa cum îl întrebasem şi pe domnul Valkay: de ce aţi ales să vă întoarceţi? Aţi avut exemple de balerini ruşi care făcuseră cariere legendare după ce au fugit în Occident.

Niciodată nu m-am gândit să rămân, deşi nu o dată, chiar în aeroport, prieteni de-ai mei îmi spuneau să nu mă mai întorc în ţară. Dar nu am putut să las Timişoara; iubesc oraşul ăsta prea mult pentru a-l părăsi.

 

„Nu aş fi putut trăi fără balet, ca dovadă, iată-mă, la 80 de ani, în sala de balet”

Dacă aţi avea din nou 16 ani, v-aţi pune poantele şi aţi porni în viaţă tot în paşi de balet?

Categoric! Nu aş fi putut trăi fără balet. Ca dovadă, iată-mă, la 80 de ani, în sala de balet, aşteptând să înceapă cursurile pe care le ţin cu copiii. Şcoala de dans am fondat-o cu Ilie Filip, ultimul meu partener, Făt-frumosul, care mi-a devenit şi soţ, de 30 de ani. Am înfiinţat-o la întoarcerea din Italia, unde am stat zece ani, din 1987 până în 1997, şi am dansat şi am predat coregrafie. M-au ajutat la înfiinţarea şcolii, atunci, în 1997, Lucia Nicoară, care era director al Operei din Timişoara, Doina Popa, Anca Augusta şi Maria Grapini.

Baletul a fost şi este, deci, magie pentru mine. Cum din șapte note muzicale se scriu simfonii, concerte, tot așa, din câteva mișcări de balet, învățate în școală, la 8 – 10 ani, un coregraf de excepție face magia unui balet. Este viaţa mea, cu asta a început şi cu asta se va termina. Pe poante, însă, nu mai pot să mă urc.

 

Vă mai visaţi, uneori, dansând?

De multe ori cad pe gânduri şi mă trezesc din reverie întinzând o mână, aşa cum făceam pe scenă, amintindu-mi de un balet sau de altul… Dacă nu aş avea durerile de mâini, de spate cu care am rămas după o viaţă de balet, în sufletul meu simt că aş putea să dansez oricând. Cu sufletul – care mi-a rămas tânăr – dansez. Dansez mereu.

 

 


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.