Rezistenţa şi promisiunile de la Alba Iulia

Centenarul va avea un sens doar în măsura în care vom rămâne fideli lecţiei de Alba Iulia. Ordinea democratică şi pluralistă este şi rămâne unica arhitectură care ne poate proteja libertatea.

În România lui Liviu Dragnea, invocarea actului de la Alba Iulia devine un act subversiv şi un temei al rezistenţei. În România lui Liviu Dragnea, cea în care şerbia este sărbătorită ca libertatea, centenarul nu înseamnă altceva decât o etalare, searbădă, de locuri comune. În România lui Liviu Dragnea, umbrele părinţilor fondatori de la 1918 nu sunt evocate decât rareori: demnitatea lor ar contrasta, dramatic, cu nimicnicia celor de astăzi.

Declaraţia de la Alba Iulia este, la Centenar, documentul spre care merită să revenim, spre a înţelege condiţia noastră în libertate şi sub domnia legii. Puţine documente din istoria noastră posedă o vigoare comparabilă şi o capacitate similară de a inspira luciditatea patriotică. Textul de la Alba Iulia ar merita gravat în memoria noastră colectivă ca un decalog laic, ca un semn al puterii naţiunii eliberate şi demne de a imagina conturul unui viitor din care arbitrarul să fie definitiv izgonit.

Căci nimic din ceea este înscris în aceste memorabile table ale legii nu este, după o sută de ani, perimat sau învechit. Dimpotrivă: promisiunile de atunci rămân a fi înfăptuite, de vreme de tirania a înfrânt, de atâtea ori după 1918, energia libertăţii. De la regimul de transparenţă al guvernării până la demnitatea umană şi liberul-arbitru, proiectul regenerativ de atunci rămâne a fi împlinit. Viziunea de la Alba Iulia străjuieşte un drum al democraţiei constituţionale şi este fondată pe încrederea în guvernarea legilor, iar nu în domnia bunului- plac.

De câte ori, în acest secol de după 1918, libertatea a fost călcată în picioare, de câte ori cetăţenii au fost reduşi la postura de unelte mute ale tiraniei, de câte ori nedreptatea a triumfat, promisiunile de atunci au fost încălcate . Asemeni unei Declaraţii de Independenţă Americane, documentul de la Alba Iulia este temelia pe care se înălţă un edificiu al autodeterminării. Succesivele autocraţii au săpat la fundaţia sa, distrugând mugurii României visate în clipa Unirii.

În cele din urmă, lectura textului de la Alba Iulia, ca şi aceea a discursului lui Iuliu Maniu de atunci, înseamnă o pedagogie a patriotismului însuşi. Înseamnă descoperirea lucidităţii patriotice care ne dă tăria de a rezista atunci când deznădejdea ne ispiteşte, a acelei lucidităţi patriotice care se organizează nu sub semnul exaltării demagogice, ci sub acela al luptei tenace. Luciditatea patriotică este, astăzi, rezistenţa în numele căreia încercăm să apărăm ideea decenţei colective, în faţa dezonoarei care ne cotropeşte, ca o tumoră.

Centenarul va avea un sens doar în măsura în care vom rămâne fideli lecţiei de Alba Iulia. Ordinea democratică şi pluralistă este şi rămâne unica arhitectură care ne poate proteja libertatea. Demnitatea celor care stau în picioare nu se discută, ci se afirmă: este ceea ce au spus Memorandiştii şi ceea ce au repetat părinţii fondatori de la 1918. Curajul civic este, atunci, ca şi acum, materia din care se făuresc naţiunile. Rezistenţa de acum este calea prin care păşim pe urmele lor, regăsind solidaritatea şi memoria trecutului care ne îndrumă, ca o stea polară.

Articol apărut şi în MarginaliaEtc.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News