Regimul Dragnea şi condiţia rezistenţei

În momentul în care dictatura parlamentară se întâlneşte cu brutalitatea Jandarmeriei, libertatea se află în pericol, iar rezistenţa tenace devine o datorie.

Regimul Dragnea se îndreaptă, cu fiecare pas şi cu fiecare gest, pe drumul deschis de autocraţiile răsăritene. Identitatea euro- atlantică a României este ameninţată de acest val seismic al arbitrarului şi al fărădelegii.

Statul capturat de majoritatea parlamentară PSD- ALDE- UDMR nu mai posedă legitimitatea în numele căreia să ceară propriilor săi cetăţeni respect şi solidaritate. Statul capturat de această oligarhie nu mai este decât o coaliţie de interese unită de vocaţia apărării privilegiilor. Statul român este în luptă cu propria sa naţiune. La fel ca şi în era carlistă, antonesciană sau comunistă, Statul român are ca unică raţiune de a fi codificarea inegalităţii, a discriminării, a urii, a resentimentului.

Democraţia este golită de conţinut, echilibrul constituţional este înlăturat, în favoarea concentrării de putere şi de ambiţie. Statul român atacă frontal garanţiile juridice şi politice pe care se bazează pactul fondator cu cetăţenii săi. Dispreţul regimului de la Bucureşti faţă de cei care nu aderă la viziunea sa monolitică alimentează violenţa. De la contra-manifestaţia PSD, din Piaţa Victoriei, la agresiunea de ieri, trecerea este cât se poate de naturală. Ca orice autocraţie, şi autocraţia de la Bucureşti nu poate admite decât ordinea întemeiată pe aplauze şi pe conformism laş. Cei care nu se supun trebuie eliminaţi.

Statul român al domnului Dragnea şi al aliaţilor săi păstrează reflexele de barbarie şi de duplicitatea propagandistică al tiraniilor care îl precedă. Este o linie de continuitate pe care o expun, dramatic, atât brutalitatea din Camere, cât şi apelul la intimidarea fizică. Fesenismul de astăzi se întoarce, simbolic, la logica anului 1990, la logica contra-manifestaţiilor, a reţinerilor abuzive, a bătăilor şi a urii. Este ca şi cum un întreg efort de modernizare ar fi înlăturat, în favoarea regresiunii la stadiul primar de organizare totalitară.

În faţa acestui stat care nu poate admite decât supunerea se află, ca de atâtea ori, în deceniile de după 1938, oamenii care nu aderă la încazarmarea minciunii, oamenii care nu îmbrăţişează laşitatea spre a salva liniştea propriilor vieţi, oamenii care sunt pregătiţi să reafirme valoarea libertăţii. Pe aceşti oameni, totalitarismele secolului XX din patria noastră i-au întemniţat, i-au umilit, i-au înconjurat de delatori şi de agenţi ai poliţiei politice, i-au împins în marginalizare sau în exil. Pe aceşti oameni, astăzi, regimul fesenist al domnilor Dragnea şi Tăriceanu îi denunţă ca “şobolani” sau “fascişti” , mobilizând garda sa pretoriană impotriva manifestaţiilor paşnice. Pe 8 noiembrie 1945, Guvernul lui Petru Groza îşi împuşca inamicii. Peste decenii, în România anului de graţie 2018, bărbaţi, femei şi copii sunt confruntaţi cu bastoane şi cu ameninţarea arestării, în vreme ce un corespondent de presă german este reţinut de jandarmi. Statul fesenist de astăzi duce mai departe vocaţia de înfricoşare a comunismului românesc.

Majoritatea oligarhică PSD- ALDE- UDMR invocă, invariabil, dreptul ei de a legifera. Dar ceea ce aceşti politicieni uită să reamintească este că nicio putere trecătoare nu are dreptul de a aboli libertăţile şi de a institui o ordine bazată pe sprijinirea infractorilor şi pe subminarea justiţiei independente. Reacţia colectivă a magistraţilor indică existenţa unui pericol mortal pentru domnia legii şi pentru decenţa colectivă a acestei naţiuni. Retorica lui Varujan Vosganian este suficientă spre a ilustra potenţialul de cinism al celor care, spre a se salva, adâncesc România în tiranie, în promiscuitate şi în arbitrar.

Oamenii acestei ţări descoperă, sub presiunea istoriei în mişcare, că tot ceea ce credeau a fi ireversibil şi protejat este pe cale de a fi distrus. Asemeni generaţiilor din erele de tiranie, cei de astăzi învaţă că unica manieră prin care demnitatea se afirmă este lupta. Lichidarea libertăţilor este, astăzi, în România, nu o perspectivă, ci o realitate. Fesenismul se îndreaptă spre putinism şi erdoganism. În absenţa rezistenţei, liniştea unanimităţii şi a fricii va coborî peste România, din nou.

Rezistenţa înseamnă, înainte de toate, tenacitate şi fidelitate faţă de ideile care îi unesc pe cei care nu acceptă sclavia. Revolta etică este ceea ce tiraniile detestă, cu intensitate. Căci această revoltă nu poate fi potolită prin concesii mărunte – ea tinde la restaurarea decenţei uzurpate de un stat ilegitim.

Regimul de la Bucureşti se află în luptă cu naţiunea pe care vrea să o îngenuncheze. Rezistenţa este, în aceste clipe, aşa cum nota, cândva, Nicolae Carandino, prima condiţie a victoriei. Memoria celor care, înaintea noastră, au refuzat răul, alegând solidaritatea, trebuie să ne inspire. În cetatea noastră, ciuma camusiană a intrat, însoţită de cortegiul laşităţilor. Este vremea să îi opunem, până la capăt, încrederea noastră în viitorul occidental al României.

Articol apărut şi în MarginaliaEtc.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News