PSD și coada câinelui

Băieții răi și-au rafinat metodele. Băieții buni nu învață prea multe și nici prea bine din istorie. Fie și din istoria recentă…

Formula – a tăia coada câinelui­ – a avut o anume notorietate și în câmpul politic de la noi, acum vreo două decenii. Desigur, nu în sens direct.

În ce mă privește, am auzit-o prima oară, țin foarte bine minte asta, într-o întâlnire în patru, la Turnu Severin, cu Horia Rusu, unul dintre cei patru. Și în centrul acelei întâlniri, de altfel. Un om, un gânditor politic a cărui moarte prematură a marcat, cred, mult profilul recent al liberalismului autohton. Încă mă surprind gândind, într-o linie istorică alternativă, că, dacă ar fi fost în viață, multe din derapajale majore și recente ale peneliștilor nu ar fi avut loc.

Apoi, în mai multe rânduri, am auzit formula repetată, de asemenea cu trimire la ce e politica autohtonă, de către Dinu Patriciu, releul vizibil și privilegiat al lui Horia Rusu. Era pe vremea în care dl. Patriciu poza în ceva chiar mai radical decât un liberal – puncta, în pozițiile sale publice, inclusiv din direcții (realist) libertariene. De altfel, Dinu Patriciu nu este singurul „liberal” care pare sau, mai exact, care a părut a fi un gânditor și strateg liberal; au mai fost oameni aici, la liberali, care, fără softul preparat de oameni care știu cu adevărat cum se încheagă pe acest culoar ideile specific liberale și (aceasta este, pentru faptul de a face politică, foarte important!) direcțiile de acțiune, au rămas ceea ce, în fond, au fost mereu – ambițioși transideologici de cursă lungă și fără scrupule. 

Revenind la Horia Rusu și la Dinu Patriciu, formulei „a tăia coada câinelui” i se indicau două direcții de acțiune posibile. Foarte pe scurt: cu trimitere la societatea (inclusiv societatea politică) românească, cu trimitere și mai precisă la reformele necesare, că această coadă poate fi tăiată fie „dintr-odată, de la rădăcină”, fie „pe bucăți”. Imaginea, să o recunoaștem, este de mare impact.

A tăia coada câinelui pe bucăți însemna politica pașilor mărunți, înaintare în zig-zag, uneori chiar teamă de a reforma șamd. A tăia coada câinelui de la rădăcină, pe de altă parte, însemna reforme radicale, rapide, poate dureroase în primă instanță, dar necesare și, ulterior, rodnice. Un fel de „terapie de șoc”, cum s-a spus despre ce a făcut Balczerowicz în Polonia, în primii ani de după căderea oficială a comunismului polonez. A propos de această sintagmă: am fost în 2009 la Varșovia, la un mare seminar unde L. Balczerowicz era unul dintre principalii vorbitori. La o discuție cu sala, fostul premier polonez a spus că se ferea să folosească această sintagmă, una care a fost mai degrabă omologată de către adversarii viziunii și practicii sale guvernamentale. Ideea era că aceste cuvinte speriau – e o lecție de învățat, a propos de comunicare, și pentru politicienii noștri. Anume, aceea că e important ce spunem, dar, poate și mai important, cum spunem ceea ce avem de spus și de făcut…

Întrucât se referă, când e folosită metaforic, în mod fundamental la ideea de reformă, „a tăia coada câinelui” se poate aplica, schimbând ceea ce este de schimbat, și când e vorba despre contra-reforme. Ea este, așadar, valabilă și pentru ce se întâmplă în prezent pe scena noastră politică. Despre aceasta încerc, cu această imagine drept „concept-umbrelă”, să detaliez cîteva paragrafe mai jos.

Am scris acum aproape două luni puțin despre ceea ce s-a întâmplat la mișcările de protest din februarie și, din păcate, am avut dreptate în privința scepticismului meu (activ, totuși, căci nu e ceva care stă în vecinătatea unei disperări). Reiau, concentrat, câteva dintre ideile care au, cred, și acum valabilitate:

„Pe de o parte, pentru ianuarie-februarie 2017, a propos de proteste și de narațiunile pe care stau acestea ori pe care le scot protestele în evidență, nu cred că există precedent. Cantitatea și calitatea, forța și suplețea, eleganța și fermitatea care au ieșit în aceste zile la iveală sunt fără precedent. Împreună cu acestea, maturitatea opțiunilor și a mesajelor, decența și normalitatea lor! Pe de altă parte, și această remarcă (încă!) nu are de-a face cu protestele din ianuarie/februarie 2017, există un punct comun al celorlalte explozii de entuziasm. E comun și e dramatic. Simplu spus: în nici unul dintre cazurile enumerate mai sus, victoria celor care se opun, ferm, trecutului și mai ales umbrelor și demonilor acestuia nu a fost totală. Veți spune că «a fi totală» este o eroare  de apreciere – și probabil că așa este, dar formula poate funcționa ca un artificiu retoric, ca un semnal de alarmă. Reformulat, iată despre ce este vorba: în cazul niciuneia dintre exploziile de speranță și de entuziasm, lucrurile nu au fost duse foarte departe, măcar până într-acolo încât să existe fie și iluzia că unele opțiuni esențiale sunt ireversibile.

Și mai aplicat spus: după boom-ul de entuziasm, adesea, în scurt timp, organizarea speranței sau, cum vreți să îi spuneți, managementul entuziasmului au înregistrat erori și eșecuri semnificative. Fără să fie o fatalitate, aceeași problemă reprezintă riscul major și pentru ceea ce se întâmplă în aceste zile – cu, inevitabile de altfel, consecințe imediate și nu numai.”

La două luni și ceva de la explozia de splendoare civică, cred că se vede și mai clar că, pe undeva, pe ici, pe colo, prin punctele esențiale, e vorba și despre coada câinelui. Pe invers decât în sensul menționat în prima jumătate a acestui text.

Când Florin Iordache, acest Mr.#altăîntrebare cu zâmbet de șmecher, s-a năpustit, în crucea nopții, să propună celebra OUG, contrareformiștii au încercat să taie de la rădăcină coada câinelui. Să rupă, brusc, brutal, printr-o demonstrație de forță, încă fragilele elemente ale statului de drept de la noi. În termenii lui Balczerowicz, au încercat o „terapie de șoc” pentru hoți, corupți, borfași, infractori. Spre binele acestora, mai exact spus.

Între timp, la două luni după acea (inclusiv) inabilitate deopotrivă strategică și de comunicare, coada câinelui se taie pe bucăți. Cu mult mai mult succes.

Nu e sfârșit de lume, nu e nici acum o fatalitate care nu mai poate fi întoarsă. Dar e un moment – care se prelungește și va mai dura mult timp de acum înainte – extrem de periculos pentru democrația liberală și pentru statul de drept de la noi. Băieții răi și-au rafinat metodele. Băieții buni nu învață prea multe și nici prea bine din istorie. Fie și din istoria recentă…

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News