Patriotismul la distanță


Cred că nu e exagerat să afirmăm că românii sunt pe cale să breveteze o nouă formă a iubirii de țară: patriotismul de la distanță. El e și un patriotism „la vârf”, deoarece îl stârnesc mai ales succesele și momentele sărbătorești.

 

E vremea vacanțelor. Mulți dintre prietenii mei sunt deja pe plajele însorite ale planetei. Ce mă amuză e că în loc să se bucure de soare, de binefacerile unor civilizații avansate (sau măcar exotice), de plăcerea descoperirii noului, ard de curiozitatea de a ști ce se mai întâmplă prin țărișoară. Prima lor propoziție, la telefon, pe Facebook ori Skype gravitează în jurul acestei întrebări. Culmea e că plecaseră doar de o zi-două, și parcă între ei și patrie se ridicase un zid de neescaladat. Din restaurante, de pe marginea piscinelor, din muzee ori din magazine de lux, vocea le sună îngrijorată: seamănă cu aceea a tinerilor părinți care și-au lăsat pentru prima oară odrasla cu bunicii. Știu și ei, o știu și eu că nu prea am ce noutăți să le comunic. Posibilitățile lor de informare nu diferă aproape cu nimic de ale mele, rămas acasă. Toți folosim Internet-ul, toți suntem conectați la mediile de socializare, toți vorbim în exces despre evenimentele publice. Și totuși, cum trec dincolo de graniță, românașii parc-ar dobândi o nouă identitate, amestec de neliniște și speranță difuză, de panică și iritare.

O fi asta forma noastră de manifestare a patriotismului? Îndoi-m-aș. Dac-am fi patrioți, n-am mai emigra cu milioanele. Nu ne-am lăsa mințiți cu nerușinare de politicieni și jurnaliști venali. Nu am trece nepăsători pe lângă gunoaiele adunate în stradă, nu am accepta să ne vedem orașele sufocate de sute de mii și milioane de mașini. N-am ridica din umeri văzând indescriptibila corupție și n-am rămâne indiferenți la transformarea statului într-un sistem clientelar bazat pe apartenență de clan sau de partid. Ce nevoie avem de automobile, mai ales în orașe mici și mijlocii? În afara concediilor și a drumurilor la mall-uri, pentru aprovizionarea săptămânală, chiar nu le văd rostul. Poate cu excepția Bucureștiului, în oricare localitate a țării oamenii s-ar putea descurca foarte bine cu transportul în comun sau mergând cu bicicleta. Ori chiar pe jos – dând dovadă și de responsabilitate față de propriul corp și de sănătate. Spitalele n-ar mai geme de indivizi care și-au bătut joc de viața lor, iar atunci când ajung la ananghie li se pare normal ca societatea să plătească oalele sparte.

Cu toate acestea, un lucru straniu, inanalizabil, ne leagă de țară. O dovedesc prezențele masive ale românilor din străinătate la meciurile Simonei Halep. Ele au devenit, în lumea tenisului, ceva previzibil. Nu sunt cazuri izolate. Fenomenul e – fără a exagera prea mult – planetar. Indiferent că vorbim de Australia, Asia, America ori Europa, „ai noștri” sunt prezenți „la datorie”. La fel s-a întâmplat cu miile de români care au susținut naționala de tineret la recentul Campionat European. Ce se poate deduce de aici? Știm din literatură că există un patos al distanței. Dar în cazurile enumerate nu e vorba doar de așa ceva. Cred că putem vorbi de o metamorfoză suferită de cei care își încheie conturile cu locul nașterii.

Ocupați cu manipularea electoratului, sociologii evită studierea cazurilor de acest tip. Subiectul ar merita aprofundat, deoarece e fascinant nu doar din punct de vedere uman, ci și filozofic. Ce se petrece cu cei care, acasă, dau dovada unui comportament iresponsabil „multilateral dezvoltat” și care, părăsind țara, parc-ar fi alți oameni? Neimplicarea cronică devine civism militant, iresponsabilitatea lui „mă piș pe el de vot” e compensată de o prezență eroică la urne, ciubucăreala și furtișagul generalizate se prefac în grijă pentru părinții și rudele rămase în țară.

în paranteză fie zis, recenta lege a „recunoștinței între generații” mi se pare de-un enorm ridicol. Într-un stat supra-social cum e al nostru, a-i obliga pe copii „să-și întrețină și să-și îngrijească părinții aflați în dificultate, necesitând sprijin material” mi se pare dovada putreziciunii morale ultime. Compasiunea ține de însăși esența umanității. Numai niște tembeli pot legifera astfel de aberații. E de la sine înțeles că părinții au datorii față de copii. În prea multe cazuri, predomină însă iraționalul, cruzimea, demența. Nu cunosc statisticile, dar cred că la capitolul copiilor abandonați ne plasăm în fruntea țărilor unde părinții își leapădă cinic odraslele. Din această perspectivă, n-ar trebui să ne mire că mulți copii nu dau nicio ceapă degerată pe propriii genitori.

Astfel de lucruri țin de carențele unei comunități deficitare la capitolul moralității. Când regula de supraviețuire și promovare socială e dictată de criterii aberante, nu e de mirare că indivizii umani se transformă în hiene pentru care semenul lor nu e decât un obiect de pradă. Evident că viitoarea lege nu va rezolva niciuna din dramele (ori chiar tragediile) care împânzesc societatea românească. Într-o primă instanță, televiziunile vor prezenta niște „cazuri” menite să coboare și mai jos stima de sine a cetățeanului, dublate, eventual, de câteva procese răsunătoare. După care totul va reintra în normalitatea anormală în care viețuim.

Punând lucrurile cap la cap, cred că nu e exagerat să afirmăm că românii sunt pe cale să breveteze o nouă formă a iubirii de țară: patriotismul de la distanță. El e și un patriotism „la vârf”, deoarece îl stârnesc mai ales succesele și momentele sărbătorești. Altfel spus, suntem solidari la bine. La necaz, „patrioții” dispar ca potârnichile. Explicațiile sunt destul de simple: nebazându-ne pe valori verificate în timp, ne agățăm, conjunctural, de momente și episoade faste apărute impredictibil pe scena publică. Ceea ce caută cu febrilitate românii din afara țării e miracolul care-ar trebui să se petreacă în interior. România lor e un tărâm mitizat ce poate fi însă iubit doar din depărtare. Atunci când ne aflăm în interiorul cercului de foc al patriei, ne comportăm așa cum am spus deja: poltron, nesocotit, batjocoritor.

E vorba de trăsături de caracter sau de educație? Probabil, și una, și alta. Comunismul impusese cu forța mimarea iubirii față de „valorile neamului”. Rezultatul a fost dezastruos, deoarece era o gesticulație dictatorială, lipsită de conținut și ridicolă prin mijloacele ei de expresie (ura față de străinătate, exaltarea primordialităților, așa cum o făcea protocronismul etc.). După 1990, s-a trecut în extrema cealaltă: nu puteai (și încă nu poți) să-ți manifești eventualele sentimente patriotice pentru că erai calificat de organismele de monitorizare drept extremist. Ce e drept, corifeii „iubirii de țară” ofereau din plin argumente care să-ți taie orice elan. Confiscat de personaje precum Funar, Vadim Tudor și alți ejusdem farinae, sentimentul era văzut în termenii neobositei confruntări cu „ungurul”, cu „jidanul”, dar și cu „elita intelectuală”. Nu-mi pot explica nici acum prin ce mecanisme autodistructive Funar a putut fi ales și reales primar al Clujului.

În ultimii ani, funarii și vadimii perioadei de tranziție s-au spart în sute și mii de „patrioți”, mai mărunți sau mai mărișori. Ca un făcut, ei continuă să adune voturi sub steagul a diverse partide, dar mai ales al PSD-ului, locul de refugiu al vechilor activiști de partid, securiști și nostalgici ai totalitarismului. Cu alte cuvinte „patriotismul” încă rentează, deși nu mai aduce aceleași dividende ca în trecut. Neurmată de vreo acțiune practică, fiind o simplă emisie de vorbe expulzate din rărunchi, iubirea de patrie și-a pierdut însușirile de monedă forte, așa cum se întâmpla în urmă cu două sau trei decenii.

Astăzi, patriotismul e eficace mai ales pe stadioanele de tenis sau de fotbal, unde se întâmplă ca România să aibă reprezentanți valoroși. El lipsește însă cu totul atunci când e vorba de cultură. Dacă nu sunt făcute la sediul vreunei instituții a statului în străinătate (ambasadă, consulat, centru cultural etc.), rareori românii participă la o lansare a vreunei cărți traduse din „dulcea noastră limbă”, chiar dacă autorul e de față. Ceea ce te duce cu gândul că și patriotismul românilor din străinătate e mai degrabă unul „mușchiulos”, agitat, fals-participativ și, finalmente, pueril: el e perfecta descriere a omului de pe margine, a refuzatului istoriei și a eternului neadaptat. Or, prezența la vernisaje, la concerte sau la lecturi publice conferă soliditate apartenenței. Dar pentru a dobândi acces la ea e necesar să treci dincolo de ritualurile scandărilor și de gesticulația emfatică transcrisă de cuvintele „Hai, Simona!” sau „Bravo, băieți!”

Nu sunt cârcotaș: e bine și așa! După deceniile (și secolele) în care vocea nu ni s-a auzit în niciun fel, e reconfortant să constați că românii din străinătate se mobilizează măcar la evenimentele sportive și la cele electorale. Ar fi de dorit să construim strategii coerente profitând de existența „scheletului natural” oferit de întâmplări de genul celor descrise mai sus. Până vom avea politici culturale coerente, până vom goli reprezentanțele României din străinătate de impostori și de clienți politici, poate că n-ar fi rău să promovăm cultura, fie și punctual, împreună cu organizatorii marilor evenimente sportive. De ce nu lansări de carte la Flushing Meadows? De ce nu vernisaje la Roland Garros? De ce nu concerte simfonice la Wimbledon? Spectatori s-ar găsi, cu siguranță. Ceea ce nu găsim, deocamdată, sunt funcționarii culturali capabili să o facă. Sau măcar să aibă ideea de a începe demersurile pentru astfel de activități cu adevărat patriotice.

 

Articol publicat şi în România Literară.


Articole din aceeaşi categorie:

2 Răspunsuri

  1. serban serban spune:

    Am pierdut timpul si am citit acest articol semnat de Mircea Mihãies, un intelectual esuat, cu idei rãsuflate, subiectul despre patriotism , noi suntem patrioti de la distantã, „dac-am fi patrioți, n-am mai emigra cu milioanele. „, pe arenele de tenis de la Paris si Londra cuvintele „Hai, Simona!” sau „Bravo, băieți!” sunt gesticulatie emfaticã Dacã vrem curãtenie, sã lãsãm automobilele si sã luãm bicicletele si dacã cumpãrãm o carte, treacã meargã, devenim patrioti apropiati. Ei bine eu am o groazã de cãrti în limba maternã , de mã întreb ce se va alege de ele, însã carte scrisã de acest domn nu voi cumpãra niciodatã.

    • VALI spune:

      Daca nu veti cumpara nicio carte scrisa de Mircea Mihaies, nu-i nicio paguba pentru Patria Romania…….Poate a exagerat putin cei care emigreaza, dar analizele sale sunt , de regula, „brici”…..

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.