Partidul, sănătatea, spitalul şi Securitatea

Partidul domnea, Securitatea veghea. Din când în când, Securitatea sărea atât de tare calul încât Partidul reacţiona nervos. O admonesta precum un părinte îşi dojeneşte copilul neastâmpărat.

Au trecut 50 de ani. Discuţii lămuritoare în ultimele zile cu Adam (partenerul meu la un nou proiect) şi cu un vechi prieten despre încă misteriosul caz al doctorului Schaechter. În anii 50, doctorul fusese director al Sanatoriului Otopeni. Ulterior a fost şef de secţie la Spitalul de Urgenţă. Făcea parte din colectivul medicilor consideraţi de maximă încredere subordonaţi Direcţiei Speciale din Ministerul Sănătăţii. Se ocupa de două cupluri, Nicolae şi Elena Ceauşescu şi Alexandru şi Martha Drăghici.

În momentul când Ceauşescu rosteşte cuvintele de mai jos*, Schaechter nu mai era medicul său personal, dar continua să se ocupe de sănătatea Elenei. În această calitate vizita imensă vilă din bulevardul Primăverii 50.  Din iniţiativă personală a continuat să se ocupe şi de sănătatea vechilor săi pacienţi, deşi Drăghici fusese exclus din PCR în aprilie 1968.

Era amic cu sora tatălui meu, doctoriţa Nema Tismăneanu (Tisminețki). O vizită în apartamentul ei de pe strada Andrei Mureșanu la numărul 29. Era un personaj cu umor, spunea glume, inclusiv politice. Familia Ceauşescu se amuza. Ce motiv ar fi avut să se arunce pe fereastra de la etajul 5 din clădirea spitalului unde lucra? Dacă a fost defenestrare şi nu sinucidere, ce se urmărea? În detaliata sa biografie a lui Ceauşescu, Lavinia Betea menţionează represaliile la vârf din Securitate care au urmat. Printre cei “sancţionaţi” – Ion Stănescu şi Nicolae Pleșiță. Sunt câteva momente de maximă tensiune în biografia celui care a condus România între martie 1965 şi decembrie 1989. Acesta este unul dintre ele. La simulacrul de proces din 25 decembrie 1989, Elena a exclamat: “Ţi-am spus, Nicule, e Securitatea!”

Relaţia dintre Partid şi Securitate explica multe din deciziile luate în deceniile de dictatura comunistă. În condiţiile în care nu exista practic niciun feedback social, iar opinia publică nu însemna absolut nimic în afară de titlul unei comedii de Aurel Baranga, Securitatea deţinea practic monopolul informaţiilor interne şi externe. Partidul domnea, Securitatea veghea. Din când în când, Securitatea sărea atât de tare calul încât Partidul reacţiona nervos. O admonesta precum un părinte îşi dojeneşte copilul neastâmpărat. Tragere la răspundere? Criminalul general de securitate, agentul sovietic Pantiușa era decorat de Ceauşescu în mai 1971.

*“Nu știu dacă toți știți că astăzi dimineața s-a sinucis dr. Schaechter și așa s-a ajuns să se cunoască această situație. Toate aceste note privesc pe dr. Schaechter care a fost medicul meu, care nu a vrut să fie agentul Securității, şi atunci s-au folosit de alți agenți…. Eu sunt convins că sinuciderea lui s-a întâmplat ca urmare a tot ceea ce s-a întreprins împotriva lui”. (14 martie 1973, document inclus în Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goșu, editori, Istoria comunismului din România, volumul III, Polirom, 2016, p. 142)