Calea cea lată a ortopraxiei
De menționat, ex abrupto, că ortopraxia o face (mereu) lată.
Gândul rafinat de dreapta credință, chiar și până la expresia lui doxologică, nu se compară, desigur, cu expresia neaoșă, mimico-gestuală a ortopraxiei care se impune prin popularitate, accesibilitate și certitudinea liniștitoare a lucrului zis, cântat și făcut. Discreția și rafinamentul lăuntric rodite de reala Ortodoxie sunt înghițite azi, din păcate și pe nesimțite, de gura lacomă și slobodă a ortopraxiei.
Puțina înțelegere, minată de repulsia oarbă față de cel cu care nu semeni, de cel care îți stânjenește prejudecățile și superstițiile sau îți încurcă planurile, naște multă agitație și chiar sminteală în haoticul nostru spațiu virtual, agasat de realitate. Sminteală în grade diferite, desigur, întrucât trebuie să ai un anumit, denivelat relief sufletesc și intelectual ca să poți fi tulburat sau smintit inclusiv pentru nimic.
Să luăm cazul recent al (ne)înțelegerii unei remarci de bun-simț pe marginea folosirii în exces, deci abuziv și fără stabilă acoperire în trăire, a unor cuvinte curate, demne oricând de rostit adecvat, folosite însă mecanic ca un tic: „Doamne ajută!” „Doamne ajută” în sus și în jos, în stânga și în dreapta, la furat și copiat, la alegeri și prelegeri, la telefon, populist la microfon sau strigat la megafon. Bontón. Ticul verbal nu este totuși o rugăciune, cum se crede în cheia falsă a ortopraxiei. Cuvântul „Dumnezeu”, cel mai important cuvânt din lexicul limbilor omenirii, era cândva și ar trebui mereu rostit cu reală prospețime, atenție și sfială exact în momentele adecvate folosirii lui, tocmai pentru că nesfârșitul respect pe care îl inspiră „Cel ce este” dincolo de cuvinte exclude ușurătatea și include sobrietatea.
Bunul-simț, credința ca opus al superstiției și realismul duhovnicesc, dacă există, filtrează sensul de nonsens, ținând la distanță sigură de bagatelizare orice formulă religioasă, orice expresie pioasă, protejând astfel de „luarea în deșert”, chiar și în acest simplu fel, a numelui Domnului cu care unii se cred prieteni la cataramă.
Firește, câțiva blazați funcționari ai sacrului, consacrații experți în manipulări agramate și abjecte din secta „coroilor”, un sumbru și prolix personaj izolat în muțenia lui morală față de gigantice minciuni și odioase crime de război, altfel gureș și encomiastic cu sine, precum și rigoriștii practicanți ai ortopraxiei cea de toate zilele vor simți în continuare enorm și vor vedea tulbure monstruos. Pentru ei, adevărul și conținutul real ale Ortodoxiei nu au contat niciodată. Important e să dai din mâini, din cap și din buze. Dă bine. „Do ut des” în varianta ortodoxistă a ortopraxiei.
Din fericire, Ortodoxia e în altă parte. În partea dreaptă a credinței interiorizate, trăite și exprimate nu înainte de a fi asimilată.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News