Panaceul populismului

Supralicitarea prin repetiție maniacală în discursul populist a unor noțiuni tari (Dumnezeu, pământ strămoșesc, țară, popor, libertate, suveranitate) are un rol psihologic evident: surescitarea extatică a „poporului” elector-răzbunător și identificarea lui cvasi-religioasă cu mesianicii săi „eliberatori”. Nu din străvechea-i autovictimizare, ci din ghearele actualei sclavii europene și din letala strânsoare a tentaculelor caracatiței soroșiste, cea care i-a hrănit la sânu-i pe toți cei ce au (pre)jignit acest popor. „Dușmani” pomeniți încă la „vii” pe listele creștinești și neîncăpătoare ale răzbunării.

Nu contează câtuși de puțin că populiștii „eliberatori” călăresc cei mai bezmetici cai verzi pe pereții minciunilor care îngheață apele, hrana și chiar energiile din tunelurile dacice și haznalele mediatice în care duduie cazanele calomniilor și caznelor absolute. Ei, demofilii „salvatori” ai țării de democrație, sunt deja larg creditați că pot înmulți peștii și pâinile, pot preschimba apa în vin, metalele în aur monoatomic și că, toți, până la unul, au la purtător piatra filosofală.

Panaceul României, care iată cum a ajuns din cauza înăbușirii timp de peste trei decenii a suveranismului, e în sfârșit pe mâini demne și sigure. El, panaceul, va readuce curând acasă nu doar milioanele de nepoți ai bunicilor pe care nu-i apreciază nimeni, ci și coiful de la Coțofenești. Acesta va fi așezat cu pioșenie pe creștetul pleșuv al epocii de aur care, deși părea cât se poate de moartă, își va deschide iar ochii.

„Poporul”, finalmente eliberat de sub domnia „javrelor”, se va putea adânci liniștit în somnu-i cel de moarte.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News