Ochii plânși ai meritocrației

Trăim, la nivel planetar, o insurgență a ofuscaților și o resurgență a complexelor de inferioritate. Ele nu vizează, însă, îmbunătățirea condițiilor generale ale vieții, ci aducerea la același nivel a excelenței și a nulității.

 

Pe merit / pe nemerit. Am crescut cu aceste două sintagme în minte. Le-am auzit de sute și mii de ori. Uitându-mă la ceea ce se petrece în jur, ajung la concluzia că am avut o educație proastă. Sau, mai bine zis, complet desprinsă de lumea în care am trăit, trăim și, mai ales, vom trăi. Nimic, sau aproape nimic, din ceea ce mă înconjoară nu are de-a face cu ideea de merit.

Totul e conjunctural, rol al aranjamentelor, al nepăsării, al indiferenței și escrocheriilor. Nu e de mirare că una dintre bătăliile decisive ale timpului nostru e aceea contra meritocrației. Cu metodă sau din instinct, azi s-a renunțat la metodele împământenite de a selecta valorile. În locul criteriilor limpezi, puse în acord cu competența, ne trezim cu tot felul de improvizații, „scurtături”, compensări și ajustări la realitățile din ce în ce mai complicate.

Actualul val stângist ce pare să fi confiscat planeta are la origini o filozofie pe care istoria n-a mai întâlnit-o: cum să obții mijloace de trai, fie ele cât de precare, fără a munci. Sau, la rigoare, muncind de mântuială sau ocupând poziții pentru care nu ai nici calificare, nici pricepere. Aud tot mai des că una dintre explicațiile ineficienței administrației din România provine din faptul că primăriile, consiliile județene și chiar ministerele gem de inși al căror singur merit e acela de a fi „lipit afișe” în campaniile electorale. Poate că lucrurile nu stau așa. Poate că există competiții interne. Poate că nu avem noi subtilitatea de a discerne arcanele „vieții de partid”. Dar poate că atât sunt în stare să producă partidele.

Mergând cu deducțiile până la capăt, se ridică și o altă întrebare: de ce e nevoie să punem în poziții privilegiate indivizi despre care știm dinainte că mint, că nu vor face nimic pentru noi, că singura lor preocupare e să-și umple pungile? De ce alegem? Doar pentru că așa ne cere Constituția? Dar Constituția cine a făcut-o? Nu tot politicienii interesați să creeze un cadru prin care să-și perpetueze privilegiile? Aceasta e marea capcană în care ne aflăm. Îmi veți replica, desigur, că orice constituție reflectă voința poporului, în întregul său. Nimic mai fals. E suficient să parcurgem ultima fază a adoptării constituțiilor pentru a descoperi că ne aflăm, de fiecare dată, în fața unei fraude de proporții. Ce votăm atunci când, ajunși cu ștampila în mână, intrăm în cabină? Câtă libertate de a alege avem, de fapt? Niciuna – pentru că a opta între da și nu e doar un exercițiu mecanic, ce n-are de-a face nici cu alegerea, nici cu democrația.

Votăm întotdeauna pentru sau contra unei singure oferte. N-a existat în istorie decât o singură împrejurare în care s-a putut decide între mai multe variante de constituții – cea americană. Istoria lor e documentată în Federalist Papers și în Anti-Federalist Papers. În rest, ești chemat doar să evaluezi o lucrare aflată la capătul unui parcurs atent ghidat, în care deja sunt gravate cu litere de neșters interesele celor capabili de a-și impune voința. În afara unui Common Law, geniala invenție a gândirii juridice britanice, toată gesticulația așa-zis democratică, de care lumea contemporană e atât de mândră, e grevată de înșelăciune și de prezumția de abuz de încredere.

În zilele noastre, atacul dezlănțuit împotriva meritocrației ține nu de întâmplare, ci de încercarea de a muta în planul așa-zisei „moralități” o chestiune de tehnică de administrare juridică a societății. Michael J. Sandel, autorul unei cărți de succes în momentul de față, The Tyranny of Merit. What’s Become of the Common Good? (Penguin, 2020), a inventat o teză atât de aberantă, încât are șanse mari de a se impune. Chiar dacă demonstrația din carte e mai nuanțată (adică mai perversă), într-un interviu ce însoțește apariția volumului Sandel declară: „Meritocrația este un ideal atrăgător, chiar însuflețitor, dar ea are și o parte întunecată: generează orgolii printre învingători și umilință în rândul învinșilor”.

E posibil ca lucrurile să stea exact așa cum spune. E suficient să privești componenții unei echipe de fotbal după victoria sau înfrângerea într-o mare finală: unii exultă, alții suspină sau chiar plâng prăbușiți pe gazon. Chiar dacă e reală, imaginea e statică: victoria nu durează la nesfârșit și nici înfrângerea nu e definitivă. Învingătorii de azi pot fi învinșii de mâine și înfrânții acestui moment se pot metamorfoza în mari campioni. Grija maniacală de a nu aduce atingere sensibilităților ultragiate ține de altceva: de clenciul ideologic numit de Sandel „psihologia morală a acestui moment politic”. Trăim, la nivel planetar, o insurgență a ofuscaților și o resurgență a complexelor de inferioritate. Ele nu vizează, însă, îmbunătățirea condițiilor generale ale vieții, ci aducerea la același nivel a excelenței și a nulității.

În exemplele din carte, Sandel admite ceea ce bunul-simț îți dictează în mod imperativ: că niciun om cu mintea întreagă nu alege intenționat soluția proastă și păguboasă, atunci când are la îndemână una bună și profitabilă: „Nu e nimic greșit în angajarea oamenilor pe baza meritului. De fapt, e lucrul pe care e bine să-l faci, în general. Dacă am nevoie de un instalator care să-mi repare toaleta sau de un dentist care să-mi repare dinții, încerc să găsesc omul cel mai potrivit pentru asta. Poate nu pe cel mai bun, pentru că nu pot face o selecție planetară. Dar cu siguranță vreau pe cineva cu calificare bună.

Atunci când e vorba de angajarea într-o meserie, meritul contează, din cel puțin două motive. Unul este eficacitatea. Lucrurile pot fi încununate de succes mai ușor dacă instalatorul sau dentistul meu sunt mai degrabă competenți decât incompetenți. Celălalt este onestitatea. Ar fi greșit să-l discriminez pe cel mai calificat din prejudecăți rasiale, religioase sau de sex și să angajez în schimb persoana mai puțin calificată”.

Și totuși, astfel de principii sănătoase pot fi percepute, în anumite împrejurări, ca fiind toxice. Cum anume, ne explică Michael J. Sandel, într-o demonstrație în care spiritul fals și alterarea scării valorice sunt legile după care se conduce societatea actuală: „Oricât ar fi de înălțător, principiul meritului poate lua o turnură tiranică, nu doar atunci când societățile dau greș în aplicarea lui, ci și – mai ales atunci – când îl aplică. Partea întunecată a idealului meritocratic zace în promisiunea lui cea mai plină de seducție, promisiunea excelenței și a construcției de sine. Idealul meritocratic pune o povară grea pe noțiunea de responsabilitate personală. A-i ține pe oameni responsabili pentru ceea ce fac este, până la un punct, un lucru bun. Aceasta respectă capacitatea lor de a gândi și de a acționa în interes propriu, ca agenți morali și cetățeni. Dar una e să-i obligi pe oameni să acționeze moral; și alta e să ne asumăm faptul că suntem, fiecare dintre noi, responsabili pentru părticica noastră de viață”.

Scenariul propus de Michael Sandel deturnează în mod cinic o discuție care chiar trebuie să fie purtată. Cu biblia corectitudinii politice într-o mână și cu limbajul găunos al predicatorului de extremă stângă în cealaltă, el vede vina exclusiv în tabăra celor care se străduiesc să facă performanță, exonerându-i pe cei care, din diverse motive, unele inacceptabile, se află în tabăra perdanților:

„Orgoliul meritocratic al elitelor este convingerea celor ajunși la vârf că succesul li se datorează în exclusivitate, că s-au ridicat prin competiție cinstită, că, prin urmare, li se cuvin beneficiile materiale pe care piața le scurge asupra talentelor lor. Orgoliul meritocratic e tendința celor încununați de succes de a trage prea adânc în piept aerul succesului lor, uitând de norocul și întâmplarea care i-au ajutat pe parcurs. Acest lucru e dublat de tendința de a privi cu dispreț la cei mai puțin norocoși și mai puțin recunoscuți decât ei. Asta dă naștere sentimentului umilinței și resentimentului celor care au fost lăsați pe dinafară”.

Intelectualii corect-politici, precum Sandel, percep orice situație în termenii marxiști ai confruntării obligatorii și a urii de clasă. El echivalează meritul, suprapus adeseori unei munci încrâncenate, renunțărilor și eforturilor epuizante de autodepășire, cu norocul, cu șansa de a te naște, oportun și oportunist, într-o societate unde ai totul la îndemână pentru a-ți atinge idealurile. Că nu e așa o dovedește că până și în țările avansate, de pildă, Statele Unite, există o stratificare nemiloasă. Nu e suficient să fii american pentru a deveni student la una din universitățile din Ivy League. Așa încât, finalmente, filozoful de la Harvard ajunge tot la necesitatea discriminărilor pe bază de rasă, sex ori religie. În această logică, suprematistul alb, creștinul, bărbatul își va tăia întotdeauna felia cea mai bună din șuncă, lăsându-le bieților oprimați doar osul gol și cana cu pelin amar. N-ai cum lupta cu argumentele de acest tip. Ele sunt generate de indivizi descriși de un prozator român ca aparținând tipologiei infecților. Pentru ei, realitatea e doar punctul de plecare pentru un discurs negaționist, al urii, revanșei, resentimentului și non-valorii.

Există în demersul lui Sandel și un paragraf acceptabil. E vorba de cel în care se întreabă dacă, în contextul global actual, universitățile americane de vârf au făcut mai mult bine sau mai mult rău societății. Sandel are în vedere politica de a selecta studenți dintre elevii cei mai promițători. Politică pe care, se subînțelege, o consideră greșită. În ce mă privește, m-aș referi la ceea ce, ideologic, au adus aceste universități în ultimele decenii: sămânța scandalului, a confruntării ideologice, a relei-credințe, a sectarismului ideologic, a repulsiei față de valorile omologate de istorie și, previzibil, a dezastrului unei întregi civilizații. Astfel privite obiectivele lor, e cert că singurul lucru pe care l-au făcut bine e Răul.

 

Articol publicat şi în România Literară.

Publicitate

Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Un comentariu

  1. Vali Damian spune:

    Bravo, Mircea Mihaies! Ca de obicei, o analiza corecta si plina de argumente.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.