O ţară de orfani?!

Nimic mai jalnic în lumea în care trăim, poaspăt intrați într-un an electoral major, decât să aflăm, poate chiar să recunoaștem, că locuim într-o lume fără lideri. Cu țara ar fi altă poveste. Include realitatea vie. De fapt, rătăcim printr-un cimitir al leadership-ului.

Un examen ratat al diseminării grăbite și superficiale de principii, structuri, mecanisme ale democrației pluraliste, în rutină occidentală, pe meleagurile dâmbovițene. De fapt, nici Prutul, Someșul sau Oltul nu fac excepție.

Să fie 26 de ani de „tranziție” neîndeajuns de acoperitori pentru o experiență politică la bază în structuri instituționale, cel puţin formal alocate, aruncate în viața de zi cu zi, expuse la competiție, confruntare, chiar și la câteva mineriade…, pentru a genera mai mult decât sezoane succesive de ratări, experiențe colective utilizabile cel mult ca “îngrășământ” pe un ogor altfel pustiu? Pustiit de impostură, ipocrizie și impotență.

Un întreg vocabular al democrației moderne sună ridicol, țipător, uneori jalnic într-o țară, altfel formal, virtual „membră”. Membră în ce?

O experiență tulburătoare, recunoscută sau doar îndelung ignorată, a ratării. A irosirii în iluzii, etalării tupeiste de cacealmale și, mai grav, al absenței depline, în momente de risc major, la nivelul unor birouri altfel bine păzite. Ciudat, ce este de păzit în aceste clădiri? Ceva grav, complex, expus la confruntarea cu realitatea curentă, în efortul anunțat formal de a răzbate dincolo de amenințări, către siguranță, progres, bunăstare?… Puțin probabil… De fapt, cel mai greu este să aperi, să acoperi, să ții la secret nimicul. Nimicul este greu de împachetat, de clasificat și de pus deoparte.

Cel mai grav secret de stat, de stat degeaba, într-o țară, ca România-2016, este să ascunzi nimicul. Ai nevoie de motocicliști, sirene, supraveghere telefonică, IT și, în teren, de mii de oameni pricepuți, responsabili, dedicați slujbei. Păzind o valiză goală, într-o haltă uitată de lume. Halta România…

O colecție viguroasă de lacune definesc mediul politic falimentar din România, în prezent. Un prezent marcat de absență. Un vacuum acumulat, consolidat și robust instalat la nivelul unui trib vioi și vesel care circulă prin piețe, birouri, săli de spectacol, în adunări oficiale, din care nu se adună nimic. Sterilitatea deplină în raport cu agenda reală. Cel mult plecăciuni și supușenie către autorități, jucători externi, globali, exigenți și cinici.

NB. Nu intrăm aici în tema corupției, a vânzării de țară, sau la asocieri dubioase cu factori oculți.

Doar “fișa de caz” standard pentru o persoană care se vrea, se vede, se dă lider în România ultimilor ani. Alegem opt intrări:

1. Trecut sumar, adesea contradictoriu, marcat de fapte individuale și implicări colective tipice pentru o tranziție de la „comunismul ceaușist” către o lume neclar definită structural și îmbrâncită practic la marginea unui capitalism marcat de sfidări și incertitudini. Un trecut parșiv, menit să blocheze asumarea efectivă a prezentului, o implicare explicită, fără zumzetul unor tinichele definitiv agățate pe bara din spate. Oricând trezite, scoase la iveală, la “momentul potrivit”, sau mai grav, bântuind în gând, în faptă, în raportarea la ceilalți jucători second hand. Mașinuțe cu cheie.

Ar fi, ar putea să apară o șansă? O nouă generație, oameni tineri, intrați în viață în lumea de după dictatură, deci în plin pluralism, economie de piață, libertate de exprimare și asociere. „Raiul” pe pământ românesc.

Ca un blestem, noile apariții, chiar dintre flăcăi finanțați la studii în străinătate, umblați prin lumea întreagă, reveniți periodic în țară, ADN-ul rămâne suveran, neschimbat. Băieți și fete care se sparg în fițe, reînnoiesc, cu o carne proaspătă, tradiția otrăvită a politicianismului steril, bazat pe demagogie, asociere perversă și fraudă. Am putea avea, acum în plin an electoral, și în următorii, un „nou val”? Sau rămânem în mlaștină?

2. Identitatea. Sărăcie mare… Începând cu „distanța legală” față de credință, simple deplasări la biserică de Paște și de Crăciun, cultura spiritualității împărtășită, trăită și susținută în miezul existenței publice, lipsește cu desăvârșire.  Valori, principii și norme asumate individual și colectiv, conferind “culoare” politică, generare de alternative distincte și desigur disponibilități pentru competiție, confruntări la nivel de idei, rămân de domeniul “science-fiction”.

Avem aici, de fapt, una dintre premisele de bază, cu extindere nelimitată și funcționalitate curentă în mediile politice autohtone: Traseismul.  Traseismul ca impuls, trădare, un „adulter” masiv derulat în viața politică, publică și, desigur, administrativă. Fără „ateismul” ideologic, traseismul ar fi lipsit de disponibilitatea nelimitată, deplină, adâncă și definitivă a jucătorilor politici pentru orice. Adică, pentru nimic ce ține de o cauză, orizont, mod de a fi distinct, individual, colectiv, comunitar.

Schimbarea de șapcă, de bască și pălărie ține de „anotimp”, de schimbări de context, conjunctură și mai ales de distribuția ocultă de avantaje personale dintre cele mai ordinare. Vânzarea de sine se constituie ca mecanism dominant în dinamica politică la toate nivelurile.

Întrebarea jenantă: ce “cauză” își asumă, pe ce cale și cu ce integritate, un personaj voios, ambițios și viclean, prin expunere publică și acțiune – rămâne fără răspuns. Nu mai e nici măcar român… E orice, oricine, oricum, în funcție de conjunctură și profit personal. Poate de aceea, în istoria sumară și jenantă a tranziției politicului în draga noastră țară, trădarea, traseismul, tra-la-la-ul asociat reprezintă dimensiunea definitorie, dominantă. O absență harnică, neobosită, de neoprit.

3. Reprezentarea cetățenilor la nivel local, regional și național – un rost uitat, ignorat, speculat în termeni de telenovelă. Un decalaj enorm, o prăpastie mortală (pentru democrația efectivă) între promisiunile, pretențiile și polologhia, afișate în campaniile electorale, cu țintă directă pe oameni simpli, comunități, chiar națiune și prestația ulterioară, curentă în valori și poziții dobândite prin alegeri libere și corecte. O minciună colectivă bine pusă la punct.

Iată de ce, printre deturnările simbolice, materiale și funcționale care bântuie ca niște uragane lumea în care trăim, fraudarea reprezentării reprezintă una dintre practicile cele mai toxice, grave prin consecințe, săvârșite la vedere, pe terenul lipsit de marcaje și arbitraj al jocului „democratic”.

Avem de-a face, în mod curent, cu una dintre cele mai grave, masive și costisitoare capcane din colecția de bază a „lumii noi” derivată din evoluțiile convulsive și falimentare ale tranziției. Românii nu sunt reprezentați. Sunt doar folosiți, la vot sau ca pretext în jocuri meschine de cabinet, de Cameră, la nivel de buget, legiferare conjuncturală dedicată unor noi privilegii sau, pur și simplu, uitați pe toată durata mandatului. Absența reprezentării autentice, responsabile, efective a cetățenilor reprezintă una dintre cele mai grave și ruinătoare carențe ale lumii românești, în anii trecuți, prezenți și în viitorul posibil, aproape sigur.  Să urmărim, deci, cu minimă atenție, luciditate elementară și judecată neutră, festivalul electoral din 2016.

4. Viziune. Ne complacem masiv în infantilismul popular, în slăbiciunea de a alinta poporul cu ceea ce-i place, de la slăbiciuni ale consumerismului vulgar curent, la radicalism ieftin, de provincie. Liderii autentici se ridică deasupra contextelor și obsesiilor curente. Prin viziune. Să-i vedem la „viziune” pe flecarii care traversează în viteză, în mașini negre, încărcate cu girofaruri, drumurile patriei. Luminează oare viziunea lor, neamul românesc, mai mult decât lumina discontinuă, țipătoare și sâcâitoare, lipită ca o „icoană” vulgară la drumul mare. Chiar așa, arată drumul? Găsim în mintea lor cărarea? Nu folosim termenul de “cale”… Deși măcar o ieșire de incendiu dintr-o casă fumegând de scandaluri, eșecuri, împotmoliri pe multiple planuri… Într-un blocaj general, generat de stagnare și deturnări de la interesul public, în dispreț sau doar în indiferență politicoasă („tehnocrată”) față de nevoi și suferință în masă.

Nu este, desigur, ușor să găsești ieșirea dintr-o realitate pe cât de confuză subiectiv, pe atât de eterogenă structural și de ambivalentă funcțional. Poate părea deja o stare instalată profund, pe termen mediu sau chiar lung, această incapacitate de a găsi ieșirea, calea, de a defini clar, public ce ar fi potrivit să se întâmple, să înfăptuim, ducând până la capăt un set minim de transformări pentru a ieși la liman. Un liman istoric. Îndelung amânat, ocolit, ratat. Da. Tocmai de aceea, rolul și misiunea liderilor este de neînlocuit. Ei au, aduc, livrează o viziune pe cât de clară, pe atât de motivantă pentru a fi urmată, pentru a depăși împotmolirea istorică a neamului în nimic, în nicăieri, către niciunde.

Vax viziune!

5. Capacitate operațională. Desigur, nu visează oricine visul neamului. Trebuie să te pricepi la ceva. Nu doar la lucruri simple, curente. Să te pricepi să gestionezi „obiecte mari”, tendințe structurale, curente subiective și o dinamică a evenimentelor, adesea contradictorie. Să ai control, influență și determinare în inițierea, operaționalizarea și mai ales finalizarea unor proiecte macro. În domenii-cheie. Activând efortul public și colectiv. Gestionând resurse, mijloace, oameni. Domenii-cheie din România care a mai rămas… Capacitatea operațională definește fără egal și fără substitut, rolul și performanța liderului. Am avut, avem și vom avea nenumărați miniștri la televizor… Mai nou, și pe facebook… Întrebarea este, câți sunt cei care, aflați în poziții-cheie, la „butoanele” disponibile, pot să pună la bătaie, să asigure resurse și, mai ales, să ducă la bun sfârșit proiecte publice dedicate unor ținte clar definite, în acord cu interesul public, în domenii diverse, la nivel regional, local. În timp real! O capacitate de neînlocuit. În lipsa lor, clădirile oficiale (Cotroceni, Victoria, ministere, agenții, regii autonome, primării) rămân doar clădiri în care cei mai importanți cetățeni rămân paznicii și femeile de serviciu.

6. Curaj. Am cunoscut nenumărate personaje circulând, bântuind sau doar executând zboruri meteorice prin spațiile oficiale. Nu puțini dispuneau de capacitate profesională semnificativă în domenii-cheie, unii erau chiar vestiți. Între aceștia, erau și unii marcați de bună credință, de bun simț sau măcar de o oarece teamă, grijă de a nu se face de rușine (înainte de a se întoarce acasă la vechea slujbă)… Degeaba! Oricât de înalt să fie etajul la care ți s-a încredințat cabinetul, de masa critică a problemelor din mapă și de așteptările care urmează, nimic nu poate înlocui un detaliu. (Piperul de pe friptură…).

Curajul de a juca rolul încredințat, dobândit, moștenit, de a duce până la capăt misiunea anunțată și asumată prin program, disponibilitatea de a înfrunta blocaje, capcane și nu de puține ori advesari din ce în ce mai parșivi, calificați și bine susținuți în spațiile de desfășurare a jocului. Fără curaj, rămâi un simplu bibliotecar. Onorabil, timid, chiar simpatic, cu ieșiri publice de rutină. Fără confruntări, fără rezultate, fără ecou. O tăcere funcțională deplină. Cum ziceai că-l cheamă pe ăla? Care ăla? Păi, apare pe la Parlament, Minister, Victoria, Cotroceni sau undeva în centru, la primărie….

7. Exprimare publică inspirată, credibilă, convingătoare. Dincolo de capacitatea și performanța efective, jocul public deivne o problemă de prezență. De prezență publică. Nu e ușor să generezi, să susții și să confirmi pozitiv prezența publică. Ușor? E o adevărată dramă! Cine intră pe scenă? Cine joacă mai convingător? Cine obține aplauze? Cine obține voturi? Și mai ales, cine creează suport, dependent pentru un electoral stabil și conștient?

Totul vine din prezență! Prezența publică este ca rama de la tablou. Sau nu, poate fi chiar tabloul. Motivul pentru care aruncăm privirea, revenim, revenim, revenim. Poate deveni obsesie. Evident o dependență. În funcție de repere, de deschideri. Chiar un punct cardinal. O stea pe cerul patriei! (Aproape o lozincă…) Cum stăm azi? Confuzie deplină. Ceață? Oare de ce? Simplu. Grav. Greu de depășit. Ceea ce lipsește major și masiv în lumea politică românească-2016 este tocmai rezonanța. Între exprimarea publică, inspirată, autentică, cu adevărat nevoia de repere și credibilitate. Temă gravă. Pentru moment, nerezolvabilă. După atâția ani de nimicuri, farse și dezvăluiri rușinoase e greu să mai crezi, ca cetățean, oameni obișnuiți, pe cineva. Și mai greu este, pentru cei care mai vor să iasă pe piață, să creadă că merită încredere!… Spune ceva, șefu’!

8. Recunoașterea externă. Rătăciți într-un labirint intern (prea prețios), doar o mahala, rămânem dependenți de o fereastră. Fereastra către “extern”. Uneori poate fi chiar o ușă. Sau, de ce nu, o poartă!

Recunoașterea, implicarea în structuri instituționale, jocuri de interese, dezvoltari dintre cele mai complexe și contradictorii, care implică, fie și sumar, România, fac din desfășurarea externă a liderului, politic sau altfel, un câmp de evadare, adesea mimat, evident decisiv, nu doar într-o aventura personală dar, nu de puține ori pentru interesul public. Pentru șansele sau dimpotrivă, pentru ambițiile păguboase la care avem expunere ca țară, ca stat, ca lume pe cât de doritori de a ieși la liman, pe atât de ieșită din joc. Mândri de a fi români! Unde? Cu ce venim, cu cine, în ce ne aruncăm? În care dintre jocurile dure, critice, marcate de hazard ne putem implica? În care vom fi aruncați prin forța împrejurărilor? De fapt, doar puțini dintre cetățenii României (unii s-ar putea să aibă dublă cetățenie) legitimați prin funcție, rol și responsabilități au acces la nivel regional, european sau chiar global. Câțiva…

Cât de capabili, reprezentativi și implicați sunt ei în a face față jocului strategic și cât de determinanți, recunoscuți și prezenți sunt în a pune în valoare interesul public, național, așteptările și disponibilitățile celor rămași “acasă? E complicată întrebarea? Să vedeți ce complicate sunt consecințele. Cât de mare, în permanentă creștere, sunt costurile și riscurile unei reprezentări sumare a României, pe diverse domenii și categorii de interese, pe o piață tot mai fragmentată, și nu de puține ori toxică.

Evoluțiile convulsive ale terorismului, reale și extrem de periculoase, sunt totodată și un mecanism de deplasare a atenției de la mecanisme mult mai complexe, determinante și sever monopolizate care au sub control, influenta, evoluția de ansamblu a lumii în care trăim. Sau poate doar supraviețuim.

Avem lideri reprezentativi pe această piață? Conectați, implicați, cât de cât ascultati fie și pe teme direct legate de interesul național? Sau suntem doar niște pasageri fără bilet într-un “runaway train” în care se înghesuie de-a valma clienți de toate culorile?

Final. Deci, care mai vrei să te dai lider la noi în țară, șefule?

P.S. – Aștept cu bucurie și nerăbdare să fiu contrazis. Prin date, fapte, idei. Deci cu argumente și alternative. Spor la treabă. Scuze pentru anticipări pricinoase…

Articol apărut și pe pagina Dorel Șandor – Insectar politic.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News