Nu cred în mistica “României profunde”

Viitorul societății românești își află rădăcinile în prezentul spațiului politic, social, economic, cultural și moral pe care îl numim România. Operăm în acest hic et nunc. Un spațiu în care amnezia continuă să acopere, ca un pansament inabil aplicat, atâtea amintiri refulate, speranțe uitate, promisiuni trădate. Un spațiu impur din care mulți vor să evadeze.

Nu e ceva nou, în anii interbelici, au decis să plece din România intelectuali precum Fundoianu, Ionescu, Cioran, Voronca, Goldmann. Au plecat mulți suprarealiști și alți artiști ai avangardei. Motivele au fost diferite de la caz la caz, dar a existat o notă comună, anume deznădejdea provocată de provincialismul local, de agresiunile simbolice ale unui autohtonism pompierist și de o mediocritate asfixiantă. Și fiindcă l-am pomenit adeseori, îndeosebi în ultimii ani, pe E. Lovinescu, în fond un maiorescian oarecum eretic, cred imitația (nu pastişa servilă, ci originală, creatoare, dezinhibată, lipsită de complexe) este calea regală a ieșirii din autarhia nombrilistă. Despre aceste lucruri au scris Al. George, Virgil Nemoianu, Matei Călinescu.

Vorbind de Matei Călinescu, de care am fost legat printr-o caldă prietenie, îmi spunea că pentru el șansa culturii românești (inclusiv a culturii politice) este ieșirea de sub semnul lui pseudo. Nu doar pseudo-liberalism, mă grăbesc să o spun, ci și pseudo-patriotism. Îmi imaginez, așadar, o Românie decomplexată, emancipată de nevrozele identitare care au marcat atâtea generații, de-provincializată mental, capabilă să se racordeze la curentele novatoare. Să ne gândim la destinul lui Andrei Codrescu: începe ca poet în România, ajunge în America, devine scriitor american, se apropie de poeții generației beat, aduce în poezia americană spiritul iconoclast al unui Tristan Tzara, scrie frenetic despre artă, politică, istorie, despre tot ce poate reține atenția unui intelectual mereu neliniștit, se ocupă de revoluția română, de bolșevism, de Victor Brauner, de New Orleans, de Cuba și de câte altele. Construiește un univers spiritual sui generis, să-l numim “cosmosul lui Andrei Codrescu”. Îmi imaginez, prin urmare, o Românie în care un asemenea cosmopolitism al modernității să fie o opțiune normală, posibilă, să nu fie privit ca un fel de inoportună și intolerabilă excentricitate.

Poate exista un viitor mai bun decât acela al occidentalizării țării? Nu cred în viziunile de tip Blut und Boden, în organicismele primordialiste, în cultul strămoșilor și în mistica “României profunde”. Pentru mine, occidentalizare înseamnă adeziune la modernitatea burgheză cu toate tensiunile ei, la valorile civic-urbane, recunoașterea centralității drepturilor individului ca fundament al unei ordini incluzive și tolerante. Deci susțin liberalismul civic, fără a nega în nici un fel importanța tradițiilor spirituale pe care D.D. Roșca le-a numit valori veșnice. Cred, asemeni lui Arthur Koestler, că e nevoie de respectarea unor absoluturi morale, că distincția dintre Bine și Rău nu este nici falsă, nici revolută. Deci văd România devenind tot mai euro-atlantică. Propagatorii mitului politic al României profunde (ori al Rusiei profunde, ori al Serbiei profunde, ori al Greciei profunde) mizează pe vechile fobii la adresa a tot ceea ce înseamnă alteritate. Diferența este privită ca sursă de poluare, Celălalt este privit cu suspiciune, ca instrument al unui plan secret de subminare a colectivității predestinate să împlinească cine știe ce poruncă divină.

Am fost acuzat de unii apostoli ai acestui gen de “românism” că sunt un adversar al patriotismului. Nici vorbă, susțin patriotismul luminat, susțin ceea ce se numește patriotismul constituțional, ori, altfel spus, naționalismul liberal. Dar am mari rezerve în raport cu orice discurs bombastic despre Națiune, Popor și Patrie, devin mefient la auzul acestor vorbe mari folosite de oameni mici. Știu prea bine unde pot duce petardele șovine și isteriile patriotarde. Ceea ce începe cu vorbe isteroide, vindicative si iresponsabile se termină, nu e nevoie să dau exemple, sunt prea bine cunoscute, cu masacre și gropi comune. Susțin așadar liberalismul fricii articulat de gânditoarea politică americană Judith Shklar, acea viziune îmbrățișată, între alții, de Tony Judt, o perspectivă câtuși de puțin triumfalistă. Este un liberalism conștient de tragediile zămislite de disoluția garanțiilor libertății. Îmi afirm răspicat și cu mândrie lovinescianismul. Un lovinescianism inspirat deopotrivă de opera lui E. Lovinescu și de etica neuitării pe care a propus-o și a apărat-o Monica Lovinescu.

Fragmente actualizate dintr-un interviu realizat de Daniel Cristea-Enache si publicat in revista online Liternet, 10 iunie 2014.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News