Natura eterogenă a culturilor politice postcomuniste


Cele mai pesimiste prognoze avansate imediat după prăbușirea leninismului în Europa Centrală și de Est, precum și în fosta Uniune Sovietică nu s-au adeverit. Însă niciuna din țările vizate de această analiză nu a devenit un adevărat caz de succes.

 

Speranțele noastre s-au dovedit a fi fantezii. Astfel, înțelegerea situației politice și culturale post-comuniste, inclusiv a tendințelor persistent izolaționiste, anti-globalizare, populiste și naționaliste, rămâne de o importanță crucială privind interpretarea principalelor direcții în care merg toate aceste țări.

Totodată, trebuie să luăm în considerare importanța tradițiilor politico-culturale în modelarea noilor comunități democratice: unele din aceste țări au mai mult ca altele un trecut constituțional liberal utilizabil. Acest lucru explică dimensiunea și succesul rolului jucat de societatea civilă în tranzițiile democratice. Indiferent care ar fi retorica auto-idealizantă a anumitor elite ale culturilor locale, aceste societăți au un trecut bogat în comportamente neliberale, antimoderne, adesea xenofobe și exclusiviste. Cu alte cuvinte, atracția față de o identitate central-europeană pre-comunistă, care pasămite ar fi bazată pe toleranță, civilitate, încredere și ar fi opusă modelului colectivisto-autoritar impus de sovietism, tinde să neglijeze natura eterogenă a acestor culturi politice, unele în care valorile și discursurile democratice și non-democratice, pro-occidentale și anti-occidentale, moderne și tradiționaliste, s-au aflat într-o îndelungată competiție.

Au existat mereu factori perturbatori în politica post-comunistă, inclusiv declinul standardelor morale și demobilizarea societății civile. Vreme de două decenii, ei au părut benigni sau cel puțin sub influența credinței dominante în democrație. Recent, s-au dovedit a fi vulnerabilități definitorii. Până la urmă, instituțiile democratice (în special sistemul de partide și corupția generalizată) au fost atacate în Europa Occidentală în timpul iresponsabililor ani 2000: acțiunile anti-imigrație s-au intensificat, iar politicieni populiști ca Viktor Orbán și Marine Le Pen au repurtat succese de campanie folosind o retorică xenofobă. Asemenea forțe se pot hrăni din anxietăți politice și sociale, în special printre acele pături ale populației care resimt cel mai mult tranziția, acceptarea normelor și reglementărilor Uniunii Europene sau globalizarea culturală ca pe o pierdere traumatică a identității și statusului. Mai mult, cum unele țări au aderat la UE înaintea altora, etnocentrismul populist a încercat să profite de sentimentele de abandon, respingere și umilire printre națiunile „uitate”. Și, dacă aderarea totuși vine, atunci aceste țări se pot întoarce foarte ușor către mit și o mobilizare bazată pe o presupusă înrobire sau dezamăgire. Acesta este, spre exemplu, unul din pilonii mișcării neo-autoritare din Croația.

Chiar și printre cei care „au intrat primii în club”, discuția cu privire la natura comunității politice și naționale nu este încheiată. Vor accepta Polonia și Ungaria multiculturalismul ca bază a noii lor identități sau vor prefera, în schimb, un model de inspirație austriacă al omogenității etno-culturale și, implicit, al respingerii celuilalt? Care sunt costurile tulburătoarei insistențe asupra acestei viziuni? Dacă ne gândim la Republica Cehă, văzută adesea drept unul din cazurile cele mai izbutite de tranziție democratică, observăm și acolo câteva tendințe alarmante: de pildă, modul în care guvernul minoritar al lui Zeman a rămas la putere; când Filarmonica Cehă a angajat acum mai mulți ani un dirijor din Hamburg, acesta a fost imediat destituit pentru că era german și, prin urmare, i-ar fi lipsit urechea „cehă” pentru muzica „cehă”; să ne gândim însă și la zidurile și violența arhicunoscute împotriva populației Roma ca mijloace de a „rezolva problema țiganilor”. Chiar și statele baltice s-au „bătut” între ele pentru dreptul istoric la anumite cântece populare. Deși aparent prostești și irelevante, eu cred că tocmai aceste dezbateri sunt cele care se pot transforma în forme de paranoia mai serioase.

Șovinismul expansionist de tip Milošević nu a fost copiat în afara granițelor fostei Iugoslavii – până când imperialismul rus a atacat Ucraina. Din nou, am asistat la cum cele mai oribile coșmaruri ale noastre au început să se manifeste. În mare parte a lumii post-comuniste, peisajul este unul al aducerii la realitate, nesiguranței și cinismului. Vremurile inițiale ale euforiei post-comuniste sunt, evident, încheiate, și acest lucru este valabil și pentru statele mai avansate, cu privire la reformele capitaliste democrate.

Ura și violența de masă, așa cum o arătase Milošević la începutul anilor ’90, sunt parțial lăsate în urmă, însă violența împotriva minorităților rămâne la cote alarmante în Ungaria și Belarus, ca să nu mai vorbim de Marea Britanie și Statele Unite după 2016…

 

Articol publicat şi pe Europa Liberă.


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.