Naționalismul, dușmanul patriotismului lucid

Patriotismul lucid, deci echilibrat, are un singur dușman: naționalismul pe trei cărări – xenofobă, antipluralistă, filetistă –, care străbat o societate închisă în prejudecăți, captivă mitologizării și vulgarizării istoriei naționale.

„Vulgata bunului român” credincios și cinstit, sabotat de veacuri de către străini (otrăvita și actuala rațiune xenofobă care demonizează azi Uniunea Europeană), e un exemplu.

Narcisic, irațional, isteric, perpetuu beligerant, naționalismul ca ideologie conține în sine propria sa negare: dincolo de faptul că nu poți iubi în mod real entități, ci doar persoane, nu poți iubi un lucru (națiune, țară, popor) în contra altuia pe care îl consideri inferior. A o face, în stare de orbire ideologică, naționalistă, înseamnă a nu iubi cu adevărat lucrul pe care îl idolatrizezi zgomotos. Pentru că iubirea reală nu exclude, ci include în aria sa de bunătate nu doar pe cel iubit. Creștinismul este, de aceea, deplin personalist și antinaționalist.

O excrescență a naționalismului în fază avansată este „suveranismul” aflat în treabă într-o țară deplin suverană, căreia i se inventează dușmani imaginari și nu i se spune că dușmanul real e, de fapt, „marele prieten de la Răsărit”.

Inversarea binelui cu răul în spațiul public al unei țări independente și suverane, nu e nicăieri mai concretă și periculoasă decât în sfera naționalismului defazat și festivist care celebrează cu fast ratarea întâlnirii cu realitatea, adică nimicul.

Patriotismul realist, ca afecțiune și prețuire firească, respectuoasă și discretă pentru virtuțile, nu defectele, oamenilor ce compun un popor și istoria lui presărată cu lumini și umbre, cu eroi și trădători, este opusul necesar și salutar al acestui patologic naționalism care ne smintește încă.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News