Mandelştam sau sacrificiul

Osip Mandelștam. Colorizare: Klimbin

Osip şi Nadejda Mandelştam înseamnă o singură fiinţă, alcătuită din rândurile lui Osip şi din devoţiunea Nadejdei. Acestei fiinţe care trăieşte, respiră şi învinge uitarea i se datorează supravieţuirea operei celui pe care Stalin l-a ucis şi l-a condamnat să dispară. Acestei fiinţe i se datorează apărarea onoarei intelectuale într-un timp al trădărilor.

 

Biografia lui Osip Mandelştam scrisă de Nadejda este istoria unui scriitor care nu poate accepta poziţia de inginer al sufletelor noi. Este istoria unui scriitor care nu poate accepta înregimentarea artei şi care nu poate accepta ca ideologia să îi ordoneze creaţia. Este istoria unui scriitor care nu poate accepta ca viaţa sa aibă ritmul unui marş revoluţionar. Este istoria unui scriitor care nu poate accepta ca ipocrizia şi frica să fie temeliile unei noi umanităţi.

Asasinarea lui Osip Mandelştam de către regimul stalinist este capătul de drum al unei existenţe care, în toţi anii de după 1917, a stat sub semnul teribil şi neliniştitor al exilului interior. După lovitura de stat bolşevică, Mandelştam este prizonierul angrenajului care va sfârşi prin a-l extermina. Educaţia sa intelectuală, cu ale ei călătorii europene, se termină în 1917: după aceasta, Mandelştam este captivul URSS şi singurele drumuri către sud pe care le mai poate imagina sunt itinerariile ce îl poartă spre Crimeea şi Armenia.

Asemeni lui Bulgakov, Mandelştam a fost un exilat interior pentru că inaderenţa sa la ordinea de cazarmă a socialismului real a rămas autentică şi imposibil de depăşit. Dincolo de poemul care îi este fatal şi care devine capul de acuzare împotriva sa, opera sa întreagă este modalitatea prin care această inederenţă se manifestă. Mandelştam nu este marginal din unghi de vedere social, ci şi estetic. Arta sa nu are loc în mândra lume nouă. Ceea ce protecţia lui Buharin îi poate asigura, până la un punct, este suspendarea executării unei pedepse ce nu poate înlăturată. Mai devreme sau mai târziu, Mandelştam trebuie să piară: destinul său este unul legic în comunism.

Creaţia lui Mandelştam este subversivă în măsura în care, estetic şi etic, ea este tăgăduirea dogmei realist-socialiste. Poetica acmeistă se fondează nu doar pe precizia de cristal fremătător a scriiturii poetice, ci şi pe căutarea acelei tradiţii fără de care umanitatea însăşi nu se poate închipui. Mandelştam este, ca şi Ezra Pound , dar de pe un alt versant, obsedat de potenţialul pe care antichitatea greco- latină îl deţine, ascuns sub jarul uitării. Sudul spre care Mandelştam se îndreaptă,ţinutul Armeniei, este un domeniu între ale cărui margini aceste semne ale vechimii durează. Poezia şi proza lui Mandelştam sunt conversaţia purtată cu vocile de dinaintea sa: tradiţia nu este un obiect muzeal, ci fluviul ce curge spre marea fără de capăt a artei.

Mandelştam este, prin formaţie şi ereditate, evreu, rus şi central-european. Descendent al unei familii de evrei lituanieni, născut în Varşovia, Mandelştam alege să aparţină literaturii ruse. Sensibilitatea sa, ostilă oricărui fanatism, se sprjină pe memoria culturală a lumilor de care se simte legat. Creativitatea extraordinară a spaţiului evreiesc central- european ajunge să comunice, prin Mandelştam, cu liniile culturii ruse. Ceea ce se naşte este un miracol de subtilitate, topit în materia textelor sale.

Mandelştam este inseparabil de imaginea Petersburgului iubit, cel spre care se întoarce cu nostalgie. Versurile dedicate oraşului peste care domneşte călăreţul de aramă sunt saturate de melancolie, ca şi cum el ar fi epitaful aşternut pe piatra tombală a trecutului care nu mai poate renaşte. Despărţirea de Petersburg este despărţirea de o vârstă a istoriei: de acum înainte, veacul comunist se întinde cu aripile sale de plumb.

Poezia lui Mandelştam comunică cu proza şi de eseistica sa. Ele sunt, cu toate, parte a fluxului de creaţie pe care tirania şi teroarea nu îl pot întrerupe. Întoarcerea spre Dante este gestul simbolic prin care exilatul interior îl priveşte pe cel care înseamnă însăşi tradiţia, dar şi exilul. Meditaţia despre poezie devine o meditaţie despre destin şi încercările sale.

Sacrificiul lui Mandelştam se poate citi în fotografiile sale. Tânărul fragil ajunge, în cea din urmă imagine, cea din dosarul penitenciar, un chip copleşit de ani, de parcă zeci de vieţi s-ar fi scurs peste el. Trupul trecător al lui Mandelştam este strivit şi desfigurat. Poetul este aruncat spre capătul lumii, iar urma i se pierde într-un lagăr de tranzit. Tot ceea ce durează este literatura care se salvează de la pieire: memoria Nadejdei este memoria unei întregi Rusii.

Poetul poate fi asasinat de către tiran, dar tirania nu poate stinge focul tradiţiei din care arta lui Mandelştam se nutreşte. Conversaţia cu cei de dinaintea sa merge mai departe, sfidând dogmele, laşitatea şi delaţiunea. Scrisul devine cuvânt purtat pe buze, rostit şi neuitat. Nemurirea lui Mandelştam este nemurirea păsăriii Phoenix.

 

Articol apărut și pe LaPunkt.ro.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.