Liliana Nechita: „Mulți români din diaspora nu povestesc cât de greu au câștigat banii și cât au suferit”

Liliana Nechita. Foto: Arhivă personală

Liliana Nechita trăiește de 15 ani în Italia și este un apărător activ al drepturilor românilor care muncesc în această țară. A devenit cunoscută după ce a publicat, în 2014, Cireșe amare, o carte în care vorbește despre badante, femeile care îngrijesc bătrâni în peninsula italiană. Am discutat cu Liliana Nechita despre greutățile prin care trec românii din străinătate – și despre care mulți din țară nu știu, despre complicitatea statului italian cu cei care exploatează badantele, despre lipsa de interes a statului român, dar și despre comunism.

După 2000, în România continuau să se facă simțite efectele privatizării și ale restructurării fostei industrii socialiste, efecte care au însemnat șomaj în masă și un nivel de salarizare insuficient pentru a acoperi cheltuielile unei familii de la o lună la alta. În acest context, foarte mulți români părăseau țara, asumându-și, până la intrarea României în UE, riscul muncii la negru în locurile în care ajungeau. Atunci se pleca din cauza dificultății de a găsi un loc de muncă. De ce credeți că se pleacă acum, la 20 de ani distanță, când în România există un deficit al forței de muncă?

Se pleacă din mai multe motive. Un motiv ar fi sărăcia extremă. În marile orașe sunt oferte de muncă, e adevărat, dar salariile muncitorilor, ale vânzătoarelor etc. sunt în jur de 500 de euro, sau chiar mai puțin, deși prețurile la alimente sunt exact ca în Italia.

În localitățile mici, situate prin Moldova, Muntenia, Dobrogea etc., nu sunt importante unități de producție, vorba unui om de prin Dobrogea, zidar în Italia acum, pe care l-am întrebat cum e viața în țară și care mi-a răspuns așa: „Dacă ai un purceluș, dacă ai părinți la țară care să-ți mai dea câte ceva etc, mai reziști, altfel nu se poate”. Eh, acești oameni, foarte mulți, ar putea pleca spre București, Brașov, Cluj, orașe unde ar reuși să trăiască doar dacă ar sta în chirie, dar chiriile sunt la fel de scumpe ca în Italia, așa că pleacă în afara țării.

Se pleacă și pentru că există prea multă bădărănie, violență verbală, acoolism.  Multe femei pleacă efectiv pentru a scăpa de soți violenți. Mulți pleacă pentru că au rude în afara țării, e suficient să plece o singură dată în vizită, să vadă cu ochiii lor că se poate trăi și frumos. Apoi hotărăsc să nu mai înfrunte nămolul străzilor neasfaltate de la țară sau sărăcia din micile orașe de provincie. Se pleacă și pentru a avea oportunități de carieră profesională, fără a fi nevoit să dai șpagă sau să te înscrii în vreun partid victorios în alegeri, care să pună proptele… se pleacă din disperarea de a nu-ți irosi viața într-un cerc vicios.

Dumneavoastră ați plecat din România în Italia înainte de anul 2007. Așa cum mărturisiți în Cireșe amare, ați părăsit țara, gândindu-vă că veți munci câteva luni, veți aduna suficienți bani cât să vă rezolvați problemele financiare și vă veți întoarce.  Cele câteva luni s-au tot prelungit. Sunteți în Italia de mai bine de 15 ani. De ce nu s-a mai concretizat întoarcerea dumneavoastră? Credeți că se va întâmpla vreodată?

Majoritatea au plecat „pentru șase luni”… Au trecut anii peste noi, e adevărat! Câtă vreme cei din țară, cei pe care-i ajutăm nu reușesc să se descurce singuri, nu putem veni. Eu mi-am ajutat copiii și mama, ceea ce câștigam era mereu împărțit în trei sau patru… Acum copiii sunt mari, încă mai e nevoie de ajutor uneori, dar da, visez să mă întorc şi am început să-mi caut de lucru în âară, urmăresc anunâurile şi trimit CV-uri, dar mă tem.

Bunica mea a murit în spital din neglijența doctorilor, au pus-o la perfuzie și nu a mai trecut nimeni pe la ea toată ziua, a făcut blocaj renal după vreo 15 ore singură… Mama mea a murit în spital din vina lor. Într-o noapte au dus-o la baie cu căruciorul și au lăsat-o acolo până dimineață. Ea nu a strigat, ca să nu deranjeze lumea care dormea. Pe la 6 a venit infirmiera să o ia și i-a spus cu țâfnă: „Dacă-mi dădeai zece lei, nu te lăsam aici!”. Mama plângea și-mi povestea, îi dăduse doar 5 lei, nu știa că ar fi trebuit 10. Apoi, când s-a îmbolnăvit mai tare, nu a mai vrut cu niciun chip să meargă la spital. A ajuns până la urmă tot acolo și am auzit cu urechile mele cum țipau la ea… Nu vreau să fiu următoarea pe listă.

Aș veni în țară, dar dacă cineva s-ar comporta urât cu mine în administrația publică sau în sistemul sanitar, aș pleca în Italia imediat. M-am operat în Italia și am plâns de recunoștință, nu pot spune cât de frumos s-au purtat, m-au pieptănat, m-au ajutat cu vorbe frumoase, pot face comparație. Așa că da, aș veni… ca să am de unde mă întoarce probabil, pentru că șpagă nu am dat niciodată și nu voi da.

Menționați, tot în Cireșe amare, faptul că fostul președinte Traian Băsescu le mulțumise românilor din străinătate, în 2010, pentru banii trimiși familiilor din țară, bani care  susținuseră economia României. Totuși, este puțin probabil ca președintele să fi fost conștient de condițiile dure în care fuseseră câștigați acei bani. Dumneavoastră relatați cum anterior lui 2007, români, unii cu o bună sau chiar foarte bună calificare profesională în țară, ajungeau în Italia fără drept de muncă. Dormeau  prin parcuri, sub poduri sau în barăci improvizate. Rămâneau flămânzi sau mâncau de la tomberoanele supermarketurilor. Unii chiar se apucau de furat sau de cerșit. Credeți că acum, clasa politică actuală cunoaște mai bine situația românilor care își sustin familiile din țară cu bani? Ați observat  în timp un mai mare interes din partea autorităților române față de problemele pe care le au muncitorii români din străinătate?

Acum s-au mai schimbat datele problemei, ne ajutăm între noi pentru că suntem mulți,  aproape că nu există cineva care să nu aibă prieteni, neamuri, cunoștințe. Ambasadele au proiecte și programe de informare, există angajați pe probleme de muncă, dar noi suntem oricum apărați de sindicatele italiene. Adică, știm acum mult mai multe lucruri decât în urmă cu 20 de ani. Știm ce drepturi avem, știm cine ne poate apăra.

Politicienii nu par a fi interesaţi decât în campania electorală, îşi fac poze cu disporenii şi pleacă. Noi am vrea ca ei să rezolve problemele din țară, așa ne-am putea întoarce. Aici ne descurcăm singuri și, oricum, în niciun caz nu ne bazăm pe ajutorul lor.

Trei dintre cărţile publicate de Liliana Nechita: „Cireşe amare” (2014), „Împărăteasa” (2017), ambele traduse în Italia, „Păpușa din noroi” (2020). Acestora li se alătură, ca titlu recent, „Pâine cu ceva”.

În aceeași ordine de idei, ați putea explica pentru cei care nu cunosc dramele imigrației românești din Italia, ce erau „depozitele” de români și ce însemna să dormi „la părăseală”?

„Depozitul” este un loc de neidentificat pe o hartă, dar pe care îl știe cartierul respectiv. E un loc unde cei care au nevoie de un om care să muncească trec dimineața cu mașina și anunță: „Caut un grădinar!”, „Cine mă ajută să mă mut azi?” etc., iar cei care vor să muncească se așează la rând și așteaptă ca cineva să aibă nevoie de ei.

Se doarme „la părăseală”, adică oriunde, pe colinele Romei, în spatele vreunui magazin, pe toboganele din parcuri, pe cartoane la capătul orașelor… Oriunde se poate dormi. Acum, repet, sunt mai puține drame de acest fel pentru că suntem mulți, Biserica Ortodoxă Română e prezentă cu peste 400 biserici.

Sunt mai multe posibilități de a primi ajutor. Facebook ajută mult, aproape fiecare oraș are grupul său. M-a emoționat, de exemplu, un caz, acum vreo trei ani. Erau doi băieți care înghețau de frig în gara Victoria din Londra. S-a mobilizat lumea, unii au plecat să-i caute. Au fost găsiți, cazați, li s-au oferit și locuri de muncă. Ne ajutăm între noi, asta-i clar!

Povestind despre experiența imigrației, ați semnalat rolul anonimatului în  adaptarea individului la noua condiție socială din țara gazdă. Oamenii calificați profesional acceptau să dea cu mătura, dat fiind că acolo oricum „nu îi știa nimeni”, pentru ca, întorcându-se  acasă, să aibă loc o auto-valorizare: având  bani, apăreau „împliniți” în ochii rudelor.  În ce măsură traiul sub carapacea acestui anonimat duce la o erodare, la un conflict interior?

Oameni calificați profesional acceptă munci „umile” pentru că altceva nu e posibil să aibă în acel moment și, între timp, trebuie să-și achite o chirie, trebuie să se mențină și să mai trimită și bani acasă. Să nu uităm că diplomele din România nu sunt recunoscute pe loc, trebuie să se facă echivalarea studiilor. Sunt procese de durată, complexe, dacă nu ai bani sau spatele acoperit de rude, faci orice pentru a supraviețui.

În România e un cult exagerat al studiilor superioare şi un fel de dispreţ pentru ţărani, pentru muncitori. Există și cultul pentru șmecheri, pentru trândăveală, se spune: „Ce, bă, ești prost să muncești acolo!?”, așa că mulți diasporeni nu povestesc cum anume au câștigat banii trimiși, cât de greu au muncit, cât s-au străduit și cât au suferit. Ar fi luați de proști.

Personal, toate încercările m-au făcut să devin mai puternică și cred că toți diasporenii sunt mai puternici decât cei rămași, chiar și pentru faptul că au fost nevoiți să se adapteze din mers. Nu o văd ca pe o erodare, dimpotrivă.

Asupra femeilor care pleacă  în străinătate, în țări ca Italia, ca să lucreze ca îngrijitoare de bătrâni, „badante”, percepția socială nu este întotdeauna pozitivă. Multe dintre aceste femei sunt învinuite că își lasă copiii în grija străinilor „ca să se ocupe de bătrânii altora”. Ce răspuns aveți pentru cei care lansează asemenea judecăți?

Fiecare caz e diferit, dar vă asigur că o mamă vrea să asigure copiilor săi măcar mâncarea și hainele. Dacă în țara sa nu are posibilitatea să o facă, va pleca. E o tragedie asta! Desigur, vor suferi toți, dar vor trăi! Am cunoscut aici femei tinere care lucrează și trimit acasă pachete cu încălțăminte pentru copii de șase ani, deși au acasă copilași de doi ani, „Să fie acolo, că dacă mă întorc nu mai pot lua !”. Trimit caiete, culori, haine de mărimi mai mari, se sacrifică. Ar trebui să ne întrebăm de ce s-a ajuns aici, de ce o mamă trebuie să plece departe de copiii ei pentru a-i crește.

Articolul complet, pe PressHub.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News