Istoric Vasile Docea: „În 30 decembrie 1947 s-a petrecut o lovitură de stat, pusă la cale de Uniunea Sovietică”

Se împlinesc, astăzi, 75 de ani de la momentul în care Regele Mihai a fost alungat de pe tron de regimul comunist, ajuns la putere cu un an înainte prin fraudarea alegerilor. „De fapt, în ziua de 30 decembrie 1947 s-a petrecut o lovitură de stat. Ea a fost pusă la cale de Uniunea Sovietică, sub a cărei ocupație de facto se afla România, dar și de principalul instrument al sovieticilor în țară, partidul comunist. Lovitura de stat avea ca principal scop desăvârșirea integrării României în sfera de influență sovietică”, spune istoricul Vasile Docea.

L-am invitat la un dialog despre ziua de 30 decembrie 1947, care a schimbat radical, în rău, soarta României pentru următorii aproape 50 de ani, aruncând-o sub un regim comunist totalitar, despre contextul în care s-a petrecut „abdicarea”, despre motivul pentru care comuniștii nu au recurs la abolirea monarhiei prin referendum, despre contextul național și internațional în care s-a ajuns în acea situație.
Pentru că Vasile Docea este și traducătorul şi editorul Jurnalului lui Carol I – cel mai longeviv rege al României, care a scris un jurnal, zi de zi, timp de aproape 50 de ani –, am vorbit și despre cel de al treilea volum al Jurnalului, care începe în al 27-lea an de domnie al lui Carol I, despre relația lui cu clasa politică românească, despre modul în care a reconfigurat politica externă a țării, dar și despre motivul pentru care reprezentanți ai Casei Regale a României – Regele Carol I, Regina Maria, Regele Mihai – se bucură de popularitate chiar și acum, iar asta din partea unei populaţii în mare parte marcate de civilizaţia balcanică, apoi marcată de propaganda comunistă care a stigmatizat instituția monarhică din România care era o piedică serioasă în calea sovietizării țării.

 

„Ceea ce s-a petrecut în 30 decembrie 1947 nu a fost o abdicare, ci un act de forță, în fața căruia Regele Mihai nu avea nicio alternativă”

CV Vasile Docea

Studii

1982-1986: Facultatea de istorie şi filosofie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

1999: Doctor în istorie, titlu obținut la aceeași universitate.

2016: Abilitare în domeniul Istorie, la Universitatea de Vest din Timișoara

Activitate profesională

Din 2010: director general al Bibliotecii Centrale Universitare „Eugen Todoran” din Timișoara

Din 2005: conferențiar, iar din 2016 profesor la Universitatea de Vest din Timișoara, Departamentul de Științe Politice, pentru discipline din domeniul istoriei şi teoriei relaţiilor internaţionale.

2003-2005: Conferenţiar la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative.

1991-2000: Cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi.

1986-1991: Muzeograf la Muzeul de Istorie din Galaţi.

Cărți (selecție):

Relaţii româno-germane timpurii. Încercări şi eşecuri în prima jumătate a secolului XIX, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000

Carol I şi monarhia constituţională. Interpretări istorice, Timişoara, Editura Presa Universitară Română, 2001

Străinii de-alături. Explorări în istoria minorităţilor şi a comunicării interculturale, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2006

Carol I al României, Jurnal, vol. I, 1881-1887, vol. II, 1888-1892, stabilirea textului, traducere din limba germană, studiu introductiv şi note de Vasile Docea, Editura Polirom, Iaşi, 2007, 2014.

Se împlinesc, în 30 decembrie, 75 de ani de când Regele Mihai a fost forţat de regimul comunist să abdice…

Vă rog să îmi permiteți să fac o scurtă precizare în legătură cu termenul „abdicare”. Sunt istoric de profesie și, din acest motiv, sunt obișnuit să acord cuvintelor înțelesul lor propriu, spre a nu crea confuzii. Altfel spus, cred că precizia limbajului este obligatorie pentru istoric. „Abdicarea” este acțiunea de renunțare benevolă (din proprie inițiativă și prin proprie voință), din partea unui suveran, la poziția sa, la calitatea politică pe care o are. Ceea ce trebuie să reținem, atunci când vorbim de „abdicare”, este însuși caracterul voluntar a gestului. Prin urmare, nu cred că putem vorbi de „abdicare”, în cazul regelui Mihai, care a fost constrâns, în decembrie 1947, sa-și părăsească tronul. Dar nu putem vorbi nici de „abdicare silită”, deoarece ar fi o contradicție în termeni. Dacă numim o decizie politică drept „abdicare”, atunci trebuie să excludem orice constrângere externă asupra celui care ia această decizie. Invers, dacă cineva este constrâns să părăsească poziția sa de suveran, atunci actul respectiv nu poate fi numit în niciun caz „abdicare”.

Această precizare preliminară ne conduce, obligatoriu, la următoarea observație: ceea ce s-a petrecut în 30 decembrie 1947 nu a fost o abdicare, ci un act de forță, în fața căruia Regele Mihai nu avea nicio alternativă. Calitatea lui de suveran, de monarh constituțional, a fost pur și simplu anulată, fără ca autorii actului de forță să țină în vreun fel seama de poziția sau de opinia regelui.

 

Care ar fi, atunci, domnule Vasile Docea, termenul potrivit pentru a desemna ceea ce s-a petrecut în 30 decembrie 1947?

De fapt, în ziua de 30 decembrie 1947 s-a petrecut o lovitură de stat. Ea a fost pusă la cale de Uniunea Sovietică, sub a cărei ocupație de facto se afla România, dar și de principalul instrument al sovieticilor în țară, partidul comunist. Lovitura de stat avea ca principal scop desăvârșirea integrării României în sfera de influență sovietică. Iar acest scop se putea atinge prin îndeplinirea celor două obiective: înlăturarea regelui Mihai (care devenise, pentru majoritatea românilor, simbolul rezistenței anticomuniste) și modificarea ordinii de stat (prin abolirea instituției monarhiei și a regimului constituțional-monarhic și înlocuirea lui printr-o formă de stat republicană). Forma de guvernământ republicană era preferata comuniștilor din interior și a inspiratorilor lor din afară, deoarece într-o republică, nicio instituție nu ar mai fi avut un rol independent, cum era monarhia, de posibil obstacol în fața punerii în aplicare a proiectului politic, social și economic de tip sovietic.

Că a fost o lovitură de stat reiese nu doar din scopuri (înlăturarea regelui și modificarea regimului politic) ci și din formele de acțiune ale celor care au pus-o în operă. În momentul în care primul-ministru Petru Groza,ș i șeful partidului comuniștilor, Gheorghiu-Dej, s-au prezentat la Palatul Elisabeta (sediul oficial din București al monarhului, în acea vreme), spre a-l forța pe regele Mihai sa semneze un așa-numit act de abdicare redactat de ei înșiși, deja aceștia întreprinseseră o serie de acțiuni de forță, pregătite din timp: unitățile militare regale de gardă din București și Sinaia au fost înlocuite cu militari controlați de comuniști; legăturile telefonice și telegrafice ale palatului au fost întrerupte;  activiștii organizațiilor comuniste și al celor controlate de comuniști au fost consemnați la sedii, spre a putea fi folosiți ca formațiuni paramilitare, în caz de nevoie; circulația persoanelor, mai ales în Capitală, a fost strict supravegheată, prin posturi de pază la poduri și pasaje, în scopul preîntâmpinării unor demonstrații de susținere a regelui; oficiile poștale, telegrafice și radioul au fost puse sub pază strictă; unități militare au fost concentrate în jurul Capitalei, gata să intervină.

 

„România, în acel moment, nu mai era, de facto, un stat independent, ci se afla sub ocupația Armatei sovietice”

Ce se putea întâmpla dacă Regele ar fi refuzat să cedeze în faţa ameninţărilor şi şantajului la care au recurs Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu Dej? În acel context istoric, geopolitic ar fi putut astfel avea România o altă soartă sau instalarea ei pe drumul comunizării și al sovietizării fusese deja pecetluită încă din toamna lui 1946, după ce comuniştii ajunseseră la putere prin fraudarea alegerilor?

Înainte de a lua în calcul ipoteza, strict teoretică, a unui eventual refuz al Regelui de a semna așa-numitul act de abdicare, ar trebui să observăm că regele nu avea cum să refuze. Cei doi veniseră la palat cu lecțiile bine făcute, tocmai pentru a preîntâmpina posibilitatea oricărui refuz. Chiar dacă Regele și-ar fi pus viața în pericol, refuzând să semneze, cei doi au avut grijă să îl amenințe că, dacă nu o face, atunci vor fi executați o mie de studenți, care fuseseră arestați în timpul demonstrațiilor promonarhice anterioare. Regele Mihai avea să mărturisească mai târziu că nu a dorit să devină el cauza morții a o mie de tineri și, în consecință, a cedat șantajului.

Pe de altă parte, nu cred că un refuz al regelui, exprimat direct și deschis în fața celor doi șantajiști, ar fi schimbat datele problemei. Consiliul de Miniștri deja fusese convocat și aștepta să ia act de pretinsa abdicare. La fel, fusese convocat Parlamentul, care avea deja pregătite proiectele de legi prin care se constata abolirea monarhiei și declararea înființării republicii. Înclin să cred că actul de abdicare ar fi fost citit în Consiliul de Miniștri și în Parlament, cu sau fără semnătura regelui. Acesta era oricum complet izolat și nimeni nu i-ar mai fi putut auzi vocea sau argumentele. În contextul loviturii de stat, semnătura regelui pe așa-zisul act de abdicare era un detaliu tehnic aproape lipsit de semnificație.

Instituția monarhică a fost o piedică serioasă în calea sovietizării țării. Să nu uităm, însă, că România în acel moment nu mai era, de facto, un stat independent, ci se afla sub ocupația Armatei sovietice, iar Guvernul era un fel de marionetă dirijată de Stalin. Înclin să cred că, indiferent de poziția pe care ar fi adoptat-o regele Mihai, soarta țării ar fi fost aceeași. Cel puțin atâta vreme cât în interior se găseau colaboraționiști precum Groza ori Gheorghiu-Dej, dispuși să facă orice pentru sovietici.

Regele Mihai I. Colorizare: ColoRoștariu

„Pentru comuniști, legalitatea era un fel de moft, o subtilitate inutilă”

De ce comuniştii – sovieticii, prin mâna comuniştilor – nu au recurs la abolirea monarhiei prin referendum?

Cred că cel mai relevant răspuns la această întrebare îl avem în replica pe care Petru Groza i-a dat-o Regelui Mihai, pe 30 decembrie 1947. După ce Groza i-a cerut Regelui să renunțe la tron, suveranul i-a atras atenția că o asemenea decizie poate fi luată doar prin consultarea poporului, acesta fiind singurul în măsură să hotărască dacă modifică sau nu Constituția. Groza i-a răspuns că nu are timp pentru asemenea subtilități. Răspunsul lui Groza exprimă, de fapt, disprețul total al sovieticilor și al comuniștilor din interior atât față de legalitate, cât și față de voința poporului. Singura lege valabilă era propria lor voință de a acapara total puterea. Pentru comuniști, legalitatea era un fel de moft, o subtilitate inutilă.

Dincolo de acest dispreț față de forme legale și tradiții, este vorba și de riscul pe care l-ar fi presupus un referendum. Chiar dacă rezultatul lui ar fi putut să fie trucat, așa cum au fost trucate rezultatele alegerilor din noiembrie 1946, dezbaterile anterioare votului puteau să descătușeze multe energii populare în favoarea monarhiei.

 

Dar, cu câteva luni înainte de abdicarea forţată, un refuz de a răspunde somaţiei sovieticilor care i-au cerut să-l înlăture pe generalul Rădescu din fruntea Guvernului pentru a-l numi în locul lui pe Petru Groza ar fi schimbat lucrurile?

De fapt, un astfel de refuz al Regelui la somațiile proferate de Vîșinski, trimisul Moscovei, a avut loc. Doar că refuzul nu a putut fi susținut prea mult și, în cele din urmă, Regele a trebuit să cedeze. Dacă Regele nu ar fi cedat, putem să presupunem că lucrurile ar fi luat o altă întorsătură, cunoscută fiind orientarea anticomunistă a generalului Rădescu și caracterul său franc, de om dintr-o bucată. Doar că, în ciuda dorinței sale, Regele nu a putut să reziste mai mult de câteva zile. Să nu uităm că Armata română era prinsă în războiul din Vest, împotriva Germaniei, unde au fost dislocate mare parte din efective. Țara era ocupată efectiv de trupele sovietice. Mai grav decât atât, aceste trupe de ocupație procedaseră la dezarmarea trupelor românești rămase în țară. Practic, nici regele Mihai, nici generalul Nicolae Rădescu nu aveau la dispoziție nicio forță semnificativă cu ajutorul căreia să își poată susține poziția față de pretențiile rusești. În acest context, față de somațiile Moscovei de a se forma un guvern controlat în totalitate de comuniști, generalului Rădescu nu îi rămânea decât alternativa demisiei, iar Regelui – pe cea a acceptării lui Groza ca prim-ministru.

 

„Toate deciziile luate în 23 august 1944 sunt specifice unei situații de criză”

Mergând puţin mai în urmă, în 1944, sunt încă voci care afirmă că, dacă Regele Mihai nu l-ar fi înlăturat de la putere pe mareşalul Antonescu, România ar fi semnat un tratat de pace cu Aliații și, astfel, ar fi putut evita ororile care au urmat. Pe de altă parte, Regele Mihai declara că „actul de la 23 august a avut loc pentru că am înțeles că este singurul pas esențial pentru a opri întreaga distrugere a ţării și anihilarea noastră, ca stat”.

Teoretic, mareșalul Antonescu obținuse din partea Moscovei, în 1944, promisiunea unor condiții mai avantajoase dacă încetează războiul împotriva Uniunii Sovietice, în comparație cu prevederile foarte dezavantajoase ale Convenției de armistiție semnate la Moscova, în septembrie 1944 (deci după întoarcerea armelor) de trimișii Guvernului român. Aceasta, însă este doar o constatare teoretică, deoarece nu există niciun argument solid care să ne convingă că Uniunea Sovietică ar fi urmat să semneze în realitate un astfel de document cu Antonescu. Așa cum nu există nicio probă că Antonescu ar fi urmat să ia în realitate decizia ieșirii din război. De altfel, în după-amiaza zilei de 23 august, atunci când a venit la palat pentru a fi primit de rege în audiență, mareșalul încă mai avea ocazia să accepte propunerea suveranului de a ieși din război. Nu a făcut-o, în schimb, i-a comunicat suveranului că nu intenționează să iasă din alianța cu Hitler, căruia îi dăduse cuvântul de onoare.

Toate deciziile luate în 23 august 1944 sunt decizii specifice unei situații de criză, în care lucrurile se precipită, timpul se contractă, iar soluțiile nu pot fi găsite într-un manual. Criza a fost declanșată de spargerea frontului din Moldova de către Armata sovietică și apariția pericolului iminent de invazie și distrugere a țării. Regele și aliații săi au considerat că decizia ieșirii din război nu mai poate fi amânată, deoarece prin ieșirea din război se putea evita ocuparea de către Armata sovietică. În plus, întoarcerea armelor împotriva Germaniei, aliatul de până atunci, ar fi pus România într-o lumină mai bună în ochii Națiunilor Unite. Regele spera că, astfel, la viitoarea conferință de pace, României i se va recunoaște statutul de cobeligerantă. În bună măsură, aceste calcule nu s-au potrivit cu intențiile sovieticilor, care au tratat România ca pe o țară învinsă și ocupată.

 

„În 1947, zonele de influență ale marilor puteri învingătoare în război fuseseră deja împărțite”

„După discuțiile pe care le-am avut la Londra, în noiembrie 1947, mi-a fost limpede că nici Marea Britanie, nici Statele Unite nu erau gata să ridice un deget ca să ne salveze”, declara într-un interviu Regele Mihai. De ce am fost lăsaţi singuri?

În noiembrie 1947, Regele Mihai a călătorit la Londra, pentru a asista la nunta prințesei moștenitoare Elisabeta, viitoarea regină Elisabeta a II-a. Acolo, într-adevăr, suveranul a avut o serie de convorbiri cu oameni politici britanici și americani, dar și cu diferite capete încoronate. Semnalele pe care le-a perceput Regele nu au fost deloc încurajatoare. Niciuna din marile puteri nu era dispusă să intervină în mod serios în conflictul dintre monarhul constituțional și guvernul comunist care era, de fapt, un conflict între forțele democratice din România și ocupanții sovietici. Zonele de influență ale marilor puteri învingătoare în război fuseseră deja împărțite și nimeni nu era dispus să le renegocieze doar pentru a încerca să obțină o ipotetică situație mai favorabilă României. La nivel internațional, fiecare tabără era preocupată să își cimenteze propriile poziții, astfel încât să nu riște eventuale pierderi. Iată de ce am fost lăsați, nu aș spune „singuri”, ci acolo unde compromisul dintre marile puteri ne-a așezat.

Carol I al României. Sursă foto: Istorie în culori

Stabilitatea a fost «cheia» succesului politic al lui Carol I”

Sunteţi traducătorul şi editorul Jurnalului lui Carol I din care aţi publicat deja trei volume, acesta din urmă începând al 27-lea an de domnie al lui Carol I. Comparativ cu primii ani ai Jurnalului, pe care fostul suveran l-a început în 1881, se remarcă vreo schimbare de atitudine din partea lui faţă de ţară, de clasa politică, faţă de poporul român?

Schimbarea de atitudine, de care vorbiți, este una lentă, dar de lungă durată. Ea începe îndată după venirea lui Carol I în România și se petrece de-a lungul întregii domnii. Este însă, atât de lentă, încât ochiul profan de-abia o poate percepe. Cu atât mai dificil, cu cât ea are mai multe dimensiuni. Una este cea a adaptării – să-i spunem – culturale. Germanul care a fost Carol I la venirea în țară, în 1866, se raporta inițial la români, la limba, obiceiurile, la felul de a fi al acestora, ca la ceva complet diferit de lumea sa de origine. Știm aceasta din „Memoriile” sale (care cuprind perioada 1866-1881), dar și din corespondență.

Încet-încet, însă, această percepție acută a diferenței se atenuează, pe măsură ce monarhul se adaptează noului mediu cultural, deși asimilarea nu va fi niciodată completă. Românizarea germanului Carol de Hohenzollern nu a fost niciodată desăvârșită. El însuși nu și-a modificat în timp modul de viață, care a rămas relativ constant până la sfârșitul vieții, în schimb a înțeles și a acceptat din ce în ce mai mult, odată cu trecerea timpului, felul de a fi al celorlalți, diferit de al său.

O altă dimensiune a schimbării de atitudine este cea politică, unde putem observa un ritm lent, însă nu chiar atât de lent precum în cazul adaptării culturale. În primii ani de domnie, raporturile cu clasa politică în general, cu grupările politice liberale în special, fuseseră destul de încordate. Se ciocneau, de fapt, două modele politice, unul preferat de Carol I, care ar fi dorit să dețină mai multe pârghii de putere, prin care să controleze guvernarea, celălalt dorit de clasa politică, adeptă a unui model dacă nu de-a dreptul parlamentar, atunci măcar a unuia în care monarhul să aibă atribuții strict limitate. Și în această privință, după momentul de criză acută din anii 1870-1871, s-a ajuns la modus vivendi.

 

În această parte a Jurnalului sunt menţionate o serie de evenimente importante ale politicii externe, printre ele fiind şi vizita împăratului austro-ungar Franz Josef care, scria Carol, s-a simţit foarte bine în România. Ce a însemnat acest moment pentru ţară, cum a reconfigurat politica noastră externă?

Vizita împăratului Franz Josef la București și la Sinaia, în septembrie 1896, a fost îndelung pregătită și așteptată. Ea a fost precedată de mai multe vizite private ale Regelui Carol I la Viena și, cu un an înainte, la Ischl, la reședința de vară a împăratului austriac. Să nu uităm că cei doi suverani erau aliați; atât România, cât și Austro-Ungaria erau membre ale alianței Puterilor Centrale, din care mai făceau parte Germania și Italia. România intrase în această alianță defensivă încă din 1883, prin semnarea unui tratat secret cu Austro-Ungaria, la care apoi au aderat Germania și Italia. Prin urmare, Austro-Ungaria era „poarta” de acces a României la un sistem de alianțe care îi garanta securitatea, iar menținerea unor relații bune cu Viena era cheia acelei porți.

În anii dinaintea vizitei lui Franz Josef, relațiile româno-austro-ungare nu au fost chiar cordiale. Principalul motiv a constat în condamnarea de către instanțele ungare a mai multor oameni politici români din Transilvania, în „procesul Memorandumului”. În acest context foarte dificil, în care o parte a opiniei publice din România, dar și segmente din clasa politică se manifestau zgomotos împotriva Austro-Ungariei, Carol I a reușit să negocieze grațierea memorandiștilor, pe care a obținut-o cu ocazia vizitei sale la Ischl, în 1895. Vizita împăratului Franz Josef la București și la Sinaia, în septembrie 1896, a însemnat revenirea la cote normale, chiar cordiale a relațiilor dintre cei doi parteneri. De altfel, cu ocazia acelei vizite, a fost semnat și un protocol de prelungire pentru încă șapte ani a tratatului defensiv cu Austro-Ungaria, care asigura României continuarea apartenenței la cea mai puternică rețea europeană de securitate din acel moment.

 

Carol I s-a implicat şi în politica internă, unde a jucat rol de arbitru. Cum vedea clasa politică autohtonă?

Jurnalul regelui ne lasă să întrevedem mai degrabă felul în care el se poziționează față de diferite personaje politice și mai puțin atitudinea sa față de clasa politică în general. Iar în această privință, găsim în Jurnal destule caracterizări, fie și sumare, ale unuia sau altuia dintre politicienii momentului. Față de unii, a avut o atitudine constantă, fie de apreciere, fie de respingere. De exemplu, pe liderul liberal Dimitrie A. Sturdza l-a apreciat în permanență, și atunci când acesta s-a aflat la guvernare, dar și când se afla în opoziție. Față de alții, atitudinea s-a modificat. Între multe altele, avem cazul lui Nicolae Fleva, politician liberal, care, câtă vreme fusese în opoziție și se agitase pentru venirea partidului său la putere, îi trezise regelui stări de nemulțumire. Ajuns la putere ca ministru de Interne în Guvernul condus de Dimitrie A. Sturdza, în octombrie 1895, Fleva se dovedește un colaborator loial al regelui, lucru pentru care acesta îl apreciază în mod explicit. În Jurnal pot fi găsite multe exemple de acest fel.

 

Ce fel de lider era de fapt Carol I în raport cu partidele româneşti?

Din punct de vedere formal, Carol I era un monarh constituțional. Adică era un rege care domnea în conformitate cu o lege fundamentală, în care erau descrise atribuțiile lui, dar și limitele puterii sale. Totuși, Carol I este foarte diferit de monarhii constituționali din zilele noastre. În statele europene în care funcționează astăzi monarhii parlamentare, rolul instituției monarhice este mai degrabă simbolic și protocolar, unii ar spune decorativ. Din contră, Carol I lua parte în mod activ la actul guvernării, iar pentru aceasta avea atât pârghii constituționale, cât și instrumente construite ad-hoc și consolidate prin practica politică, fără a fi prevăzute de Constituție. Deși avea o putere mai mare decât cea a monarhilor constituționali parlamentari de astăzi, el nu a abuzat de ea. Rolul pe care și l-a asumat a fost mai degrabă de mediator între curentele și tendințele politice ale epocii, în special între liberali și conservatori. Ne dăm seama din jurnalul său că, în planul politicii interne, cel mai mult l-a interesat stabilitatea. Iar aceasta a obținut-o prin menținerea echilibrului între principalele partide politice. Stabilitatea a fost „cheia” succesului său politic.

 

Era mai apropiat de valorile liberalilor sau ale conservatorilor?

Este dificil de dat un răspuns tranșant la această întrebare. Avea motive să se simtă atras atât de liberali, cât și de conservatori, așa cum avea temeiuri de respingere față de ambele tabere. De conservatori se simțea atras, înainte de toate, în virtutea solidarității de castă. Să nu uităm că el făcea parte dintr-o mare familie aristocrată germană, avea un anumit tip de educație, destul de elitistă, avea anumite obiceiuri, maniere, un anumit fel de a vedea lumea în general și ordinea politică în special. Aceste valori le împărtășea mai degrabă cu membrii Partidului Conservator, proveniți în marea lor majoritate din foste mari familii boierești. Pe de altă parte, nutrea și o anumită rezervă față de conservatori, cel puțin față de aripa tradițională a acestora, pe care îi bănuia de un prea mare atașament față de Rusia. Pe liberali îi considera mai dispuși să accepte și să continue politica externă orientată spre Germania și Austro-Ungaria, în schimb îi credea imprevizibili și turbulenți în politica internă.

 

Anii 1893-1897 au reprezentat o perioadă plină, de altfel, şi în plan personal, incluzând nunta viitorului rege, Ferdinand, cu Maria, naşterea lui Carol al II-lea, dar şi boala lui Ferdinand. Raportându-vă la modul în care se implica în aceste evenimente, aşa cum a fost el consemnat în însemnările sale zilnice, cum l-aţi caracteriza pe omul Carol, Karl von Hohenzollern-Sigmaringen?

Cititorul atent al Jurnalului va putea observa că în cazul regelui Carol I, distincția între viața personală și cea publică aproape nu există. Fapte și evenimete care, pentru oamenii obișnuiți, țin de sfera privată, el le trăia în mod public. Este un rege care aproape nu are intimitate, totul la el se află în legătură cu poziția sa publică de rege. Totuși, ar fi complet greșit să îl vedem ca pe un om lipsit de sentimente sau trăiri sufleteti. Nu le consemnează ca atare decât arareori în jurnal, însă ele străbat prin textul relativ neutru. Ne dăm seama, de exemplu, de atașamentul său pentru nepot, principele moștenitor Ferdinand, din felul în care i-a stat aproape în perioada în care acesta a suferit de tifos și a fost foarte aproape de moarte. La fel, frecvența cu care consemnează stările Reginei Elisabeta și modul detaliat în care o face probează sentimentele față de soție. Știm din alte surse că, în copilărie, a fost destul de fragil, iar în tinerețe a fost foarte sensibil. Jurnalul confirmă ideea că regele a purtat cu sine acea sensibilitate până în anii maturității, ascunsă bine sub masca oficială a monarhului auster, rece și protocolar. Pasiunea pentru natură o intuim în spatele plimbărilor zilnice prin parcul și pădurile de la Sinaia și nu numai. Aplecarea spre lectură i-o descoperim din frecvența cu care consemnează că citește. „Slăbiciunea” pentru artă reiese din achizițiile de picturi și sculpturi, din vizitarea expozițiilor și atelierelor artiștilor, din organizarea unei colecții uriașe în palatele de la București și Sinaia.

 

„Cred că monarhismul face parte din fibra istorică a poporului român”

Reprezentanţi ai casei Regale a României – Regele Mihai, Regina Maria, Regele Carol I – au avut, au şi postum, o mare popularite. În însemnările referitoare la zilele de 10 mai sau la diverse ceremonii oficiale, Carol I menţiona întotdeauna prezenţa unor mulţimi mari de oameni care îl aclamau. Această simpatie s-a menţinut chiar şi la mai mult de 100 de ani de la moartea lui, în 2006 fiind inclus în fruntea galeriei „Mari români”. La rândul lui, Regele Mihai era popular şi, după alegerile din 1946, văzut de majoritatea românilor drept ultimul simbol al democrației. Cum se explică aceste sentimente din partea unei populaţii în mare parte marcate de civilizaţia balcanică, apoi marcată de propaganda comunistă care stigmatizase Casa Regală a României?

Monarhismul românilor poate fi considerat o lungă poveste de succes, deși nu lipsită de momente dramatice. Românii au avut monarhi încă de la apariția lor ca popor, fie că îi numim duci, domni, domnitori, voievozi, principi sau regi. La scară istorică, republica este un accident de dată recentă. Când noi vorbim despre faptele istorice ale lui Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Vasile Lupu sau Constantin Brâncoveanu, noi admirăm, de fapt, niște monarhi. Cred că monarhismul face parte din fibra istorică a poporului român. Cei patru regi din perioada monarhiei constituționale (1866-1947), Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea și Mihai, reprezintă ultimul segment din șirul foarte lung al monarhilor în jurul cărora românii și-au clădit identitatea politică. Aparținând ultimului segment, celui mai recent, asupra lor s-a abătut furibund propaganda din perioada comunistă. Atacând ideea de monarhie, propaganda comunistă urmărea, de fapt, să dezintegreze identitatea românilor, pentru a-i transforma în subiecți docili ai celui mai criminal experiment social din toate timpurile. Se pare că nu a reușit, din moment ce popularitatea regilor ultimei dinastii este în creștere.

Această popularitate, însă, nu are doar cauze „sistemice”, ea nu ține doar de nevoia românilor de a-și formula sentimentul identitar în forma acesta a monarhului. În aceeași măsură, ea ține de însușirile regilor, de felul în care ei înșiși au știut să își ia misiunea în serios. Dacă ne aducem aminte de felul copleșitor în care întreaga țară a participat, într-un fel sau altul, la funeraliile regelui Mihai, ne dăm seama de dimensiunea meritelor sale și de faptul că ele au fost înțelese.

 

 

Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.