Iorga: omul care s-a dorit profet
Secolul XX românesc începe cu adevărat în martie 1906, în piaţa Teatrului Naţional din Bucureşti, acolo unde lupta pentru limba română, instigată de Nicolae Iorga, coboară în stradă. Oricât de modest în aparenţă, acest incident marchează o trecere a Rubiconului.
Violenţa urbană, până atunci legată de ciocnirile de partide din Vechiul Regat, este mobilizată în numele idealului naţional. Dreapta radicală intră în scenă, ca deţinătoare a unui monopol patriotic auto-asumat. Distincţia dintre români şi bunii români depinde de capacitatea de a asculta comandamentele acestei mişcări regenerative. Iorga este asemeni unui personaj mitologic. El eliberează vânturile date lui Ulise de către Eol. Vuietul lor nu va înceta cu adevărat niciodată. Veacul XX este marcat de amprenta acestei campanii de apărare a spiritului românesc.
Profesor-mit şi îndrumător de generaţii, om prefăcut în statuie din timpul vieţii sale, Iorga este o placă turnantă, fără de care mutaţiile interbelice nu pot fi înţelese. Moştenirea sa ideologică este proteică, iar aliaţii, ca şi concurenţii săi intelectuali, se revendică de la acest izvor de puritate naţională. Relaţia dintre generaţia naţionalismului integral şi aceea a “Sămănătorului”, punctează Nae Ionescu într-unul dintre articolele sale, este una de succesiune organică. Asasinatul barbar din noiembrie 1940 este cel din urmă act din acest dosar complicat al naţionalismului românesc.
O nouă epocă de cultură
Sămănătorismul lui Iorga, cel care anunţă tulburările din martie 1906, este vocea reacţiunii politice care încetează facă parte din marele bloc politic conservator. Cariera publică a primului Iorga, cel de dinainte de fondarea propriilor sale vehicule instituţionale, apare ca aceea a unui intelectual de orientare conservatoare. O vreme, integrarea lui Iorga în curentul junimist pare probabilă. Tatonările dintre Iorga şi Nicolae Filipescu sunt proba acestei tentative de captare conservatoare. Ceea ce compromite orice şansă de colaborare efectivă nu este doar ostilitatea dintre Iorga şi Maiorescu, ci şi incompatibilitatea funciară dintre elanul revoluţionar al lui Iorga şi prudenţa conservatoare tradiţională.
În fapt, sămănătorismul iorghist, preluând în aparenţă câteva dintre tezele fondatoare junimiste, este o direcţie ce se separă, radical, de predecesorii lui. Linia de demarcaţie dintre sămănătorism şi junimism ţine nu doar de strategie, ci şi de configuraţia unui imaginar intelectual. Acolo unde critica junimistă invită la luciditatea moderaţiei şi la prudenţa organicistă în sens burkeean, reflecţia lui Iorga şi a celor din jurul său are un vitalism autohtonist revoluţionar. Iorga nu are nimic din natura de vechi whig al lui Burke. El este, temperamental şi ideologic, mai aproape de contrarevoluţionarii francezi, din stirpea lui de Maistre şi de Bonald.
Chiar şi revendicarea de la Kogălniceanu şi de la linia sa este mai degrabă înşelătoare. Patetismul regresiv al lui Iorga nu are nimic în comun cu tonul “Daciei Literare” .Cum sugera cândva Ioan Petru Culianu, în spaţiul românesc, Iorga ilustrează, mutatis mutandis,o reacţie slavofilă. Ca şi aceştia din urmă, Iorga se află în căutarea unui veac de aur al românităţii, a unei vârste arcadice pe care modernizarea alienantă şi vicioasă a îndepărtat-o de noi.
Slavofilismul lui Iorga este vizibil şi în măsura în care antipatia lui faţă de paşoptism nu este doar una conservator-organicistă, ca la Maiorescu, ci una reacţionar- romantică. Momentul de ruptură blamat este cel în care fiinţa naţională este închisă în camaşa de forţă a identităţii străine. Campania lui Iorga este o revoltă a fondului reprimat. Asemeni mai tuturor naţionaliştilor din spaţiile coloniale sau periferice, Iorga este avocatul unui relativism cultural militant. Emanciparea de sub tutela Vestului implică regăsirea unei cărări ce duce spre începuturi, spre tradiţie, spre datini. Xenofobia lui Iorga (una în a cărei economie antisemitismul are un rol central) este expresia acestei vocaţii pedagogice. Miza nu mai este, ca la junimişti, umplerea cu fond a formelor importate. Pledoaria vizează naşterea unui alt stat, a unui stat românesc. Noua cultură de la “Sămănătorul” este temelia pe care se va ridica acest nou edificiu românesc.
Campaniile lui Iorga de până la 1914 sunt prima salvă din această ofensivă a radicalismului etnicist de la noi. Iorga este, în materie estetică, un heteronomist. Totul trebuie subordonat acestei misiuni de educare şi de mobilizare naţională. Unica artă demnă de acest nume este arta hrănită de sufletul românesc. Iar autenticul suflet românesc este doar cel rural. Ecuaţia lui Iorga o continuă pe aceea a lui Eminescu, un alt conservator heterodox. Viziunea sa îi anunţă pe Crainic şi pe Nae Ionescu. Între calitatea de român şi cea de bun român, distincţia trece prin apartenenţa la o comunitate de sânge şi de istorie. Solidaritatea dintre Iorga şi A.C. Cuza, din acest moment al debuturilor politice, nu este un accident. Ea traduce aderenţa la un set de valori comune. În Iorga-ideologul a existat o natură duală. Alături de spiritul conservator clasic, dedicat evoluţionismului organic, s-a aflat un profet impenitent, animat de această vocaţie a purificării naţiunii. Dreapta radicală interbelică vine din acest al doilea chip al lui Iorga.
În linie istorică, Iorga face tranziţia între două etape intelectuale. Dispariţia politică a conservatorilor este anticipată de ridicarea dreptei radicale – sămănătorismul este coloana vertebrală a acestui populism etnicist. Conservatorismul junimist este înlocuit de reacţiunea naţională. Prudenţa este abandonată, în favoarea elanului revoluţionar. Iorga trece graniţa care separă cele două teritorii ale spiritului. În mai mare măsură decât Rădulescu-Motru, el propune un imaginar reacţionar, prin prelucrarea temelor tradiţionale conservatoare. Coloratura etnicistă şi mesianică devine dominantă. Între Iorga şi junimisti, nu există, aşadar, continuitate, ci ruptură. Iorga este moştenitorul vibrant şi teluric al acelui Eminescu prea puţin junimist el însuşi. Conservatorismul intelectual dispare. El este înlocuit cu radicalismul neguros şi regresiv.
Moştenirea lui Iorga este însuşi secolul XX românesc, cu succesiunea sa de retranşări autohtoniste. Mesianismul său a trecut către urmaşi, oferindu-le acestora promisiunea regenerării şi himera unui stat şi a unei culturi integral româneşti. Radicalismul său sapă în stâncă. Izvoarele pe care le descoperă capătă,în timp, puterea teribilă a unor râuri de munte sângeroase.
Articol publicat şi pe LaPunkt.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
Excelent articol… Bravo!!!
Oricum ar fi fost, Iorga a fost una dintre cele mai mari personalitati ale Romaniei. Poate ca ar trebui, in conditiile actuale, reluate, in numar mai mare, studiile despre activitatea si personalitatea sa…