Redescoperirea roții

Două, poate mai multe platforme online preiau drept o mare noutate un, să-i zicem, studiu publicat de National Security Archives de la George Washington University privitor la relațiile din PCdR şi Comintern (Internaţionala Comunistă sau Internaţionala a Treia). Iată titlul unei asemenea „știri”: „Cum se certau comuniștii români între ei și se pârau la Moscova în perioada interbelică, într-un studiu National Security Archive.  Noi informații despre relaţia complicată a PCR cu Cominternul”.

Este vorba de lucruri arhicunoscute, examinate în profunzime de istorici şi politologi români şi din alte țări. Înfiinţat pe 8 mai 1921, ilegalizat (interzis) în 1924, PCdR făcea parte din filiera balcanică a Cominternului. Asemeni altor partide comuniste clandestine, o parte a conducerii activa în ţară, alta în exterior. Orice analiză serioasă a raporturilor dintre „secțiunile” locale şi Centrul moscovit trebuie să ia în considerație dimensiunea comparativă. Explicarea „luptelor fracționiste şi fără de principia” dintre grupul condus de Vitali Holostenko (Barbu) şi, respectiv, de Marcel Pauker (Luximin) ar beneficia din comparația cu disensiuni/lupte intestine similare, acompaniate de denunțuri trimise la Moscova, în PC Francez, PC Italian, PC Maghiar, PC din Grecia, PC Polonez, PC German etc

Am analizat congresele PCdR în cartea mea Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism. Au scris pe subiect Victor Frunză, Ghiţă Ionescu, mai demult, precum şi istorici mai tineri în anii de după 1990.

Nu este nimic nou ori spectaculos în faptul că PCdR întreţinea o relație de vasalitate necondiționată în raport cu ceea ce politologul Ken Jowitt a numit „the Moscow Center”. Cele 21 de condiții ale aderării la Internaționala Comunistă, înfiinţată în martie 1919, stipula această subordonare absolută a partidelor „naționale” în raport cu ceea ce era perceput în religia seculară leninista drept Capitala Revoluției Mondiale.

Am scris încă din anii 80 despre represiunile împotriva militanților PCdR cu statut de refugiați politici în URSS în timpul Marii Terori staliniste (1936-1938). Subiectul a fost cercetat, între alţii, de istoricul american Robert Levy, de Dan Catanus, Dorin Dobrincu, Gheorghe Brătescu, Flavius Solomon, Stelian Tanase şi de profesorul Adrian Cioroianu. Cunoașterea șiințifică este un proces cumulativ în care recunoașterea contribuțiilor premergătoare este o datorie epistemică şi etică. Superficialitatea şi amatorismul nu au cum să avanseze comprehensiunea istorică.

P.S. Nu insist asupra traducerii cel puțin îndoielnice a textului american. Un exemplu: Sintagma „lupte fracționiste”, esențială în lexicul politic cominternist, devine „lupte facționale”.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News