În ochiul ciclonului

Istoria romanului Ulysses, de James Joyce, e o succesiune de palimpseste. Fiecare aspect relevant al cărţii şi-a creat propria posteritate, propriul şir de propuneri interpretative şi istorii succesive ori întrepătrunse. Din orice unghi l-ai privi, romanul se înfăţişează sub forma unor dosare suprapuse tematic, stilistic, istoric ori ideologic.

Există un Ulysses al doctrinei moderniste, un Ulysses al pornografiei, al postmodernităţii, al feminismului, al postcolonialismului, al corectitudinii politice şi, în general, al oricărei mode culturale ce durează mai mult de-un anotimp. Există chiar un Ulysses de mare circulaţie, for dummies. Există un Ulysses al profesorilor universitari încruntaţi. Din perspectivă cronologică, fiecare dintre aceste abordări reprezintă o despărţire de textul ca atare. Ulysses şi Joyce sunt adeseori doar pretexte pentru exerciţii exegetice (sau exhibiţioniste) care uită pe parcurs punctul din care au plecat şi etapele pe care le-au avut de străbătut.

Între „principiul organic” de construcţie al romanului, identificat de unul dintre primii săi critici, şi eticheta „literatură de latrină”, ataşată imediat după apariţie, destinul lui Ulysses a fost, privit retrospectiv, şi excepţional, şi normal. Istoria receptării sale coincide cu mai multe bătălii canonice violente, din care a reuşit, de fiecare dată, să iasă victorios. Nicio altă lucrare clasică – pentru că Ulysses, carte inclasificabilă şi purtând laurii tinereţii eterne, stă, totuşi, pe acelaşi raft cu Vanity Fair, Le rouge et le noir, Great Expectations ori Război şi pace! – n-a beneficiat de atât de multe acuzaţii aparent absurde. Ca, de pildă, reproşurile care legau forma stranie de mesajul pe care l-ar fi purtat. Tehnica romanescă şi poziţia morală a textului nu s-au aflat vreodată într-o alianţă mai extravagantă. Şi totuşi, ea a fost intens invocată. Parţial, pentru că exegeţii n-au depăşit starea de perplexitate, parţial, pentru că nu era o intuiţie eronată: la Joyce, stilul vorbeşte în numele unei etici pe deplin asumate. Problema era că ea nu coincidea cu preceptele morale ale zilei. Din acest motiv, ipoteza că în Ulysses stilul şi tehnica dictează o anumită atitudine morală nu e întru totul hazardată.

Există, aşadar, un Joyce al elitei şi un Joyce al culturii populare. Un Ulysses al specialiştilor, şi un Joyce al cititorului „naiv”. Particularizând, există un Ulysses al exegeţilor (de la Edmund Wilson, Stuart Gilbert, Harry Levine, A. Walton Litz, Richard Ellmann, Hugh Kenner, Anthony Burgess, Michael Groden, Karen Lawrence, Stanley Sultan, la Declan Kiberd ori Kevin Buckingham), un Ulysses al cinematografiei (de pildă, filmul din 1967 al lui Joseph Strick), un Ulysses al sărbătorii de Bloomsday, 16 iunie, care tinde tot mai mult să devină un şir de saturnalii de sine stătătoare, un Ulysses al artelor vizuale, al imitatorilor din literatură, al celor care-l admiră citindu-l şi-al celor care-l divinizează fără să-l citească.

La sfârşitul anilor ’90, când The Modern Library a publicat controversata listă a celor mai bune romane ale secolului al XX-lea scrise în limba engleză, Ulysses a ocupat locul întâi. Metodologia selecţiei n-a fost niciodată clarificată până la capăt. Se pare că ierarhizarea propriu-zisă se referea doar la primele cinci poziţii, care ar fi rezultat din numărul nominalizărilor. În paralel, Random House a propus şi o Reader’s List, în vara şi toamna lui 1998, la care au participat peste 17 000 de votanţi pe internet. Ulysses ocupă locul al unsprezecelea, poziţie care, în opinia noastră, îi consolidează poziţia de autor popular şi clasic în măsură incomparabil mai mare decât alegerea „specialiştilor”. Dacă în lista Modern Library titlurile erau mai „omogene” şi, totodată, mai vechi, în Reader’s List Ulysses avea de înfruntat formule care defineau mai degrabă paraliteratura decât „marea tradiţie” a romanului anglo-saxon. Între primele zece se află nu mai puţin de patru titluri de Ayn Rand, trei de L. Ron Hubbard, inevitabilul Tolkien şi încă şi mai inevitabila Harper Lee, cu To Kill a Mocking Bird. Lipseşte doar Harry Potter, pentru ca demersul să poată fi definit, de la cap la coadă, o farsă. Plasarea, în aceste condiţii, a lui Ulysses pe locul al unsprezecelea e mai mult decât o surpriză: e un triumf!

S-ar mai putea pune problema tirajelor: dacă lucrările „spiritualiste” ale lui Ayn Rand se vând cu milioanele de exemplare, la fel ca şi romanul lui Harper Lee ori explorările sciencefiction înecate în pasta scientologiei, ale lui Hubbard, Ulysses a avut constant şi continuă să aibă o cotă de piaţă remarcabilă. Cele o sută de mii de exemplare cumpărate anual demonstrează o rezistenţă la eroziune temporală căreia i s-au sustras puţine cărţi apărute în ultima sută de ani. Fireşte că o parte importantă a tirajului e absorbită de programele şcolare şi universitare. Dar e, de asemenea, evident că librăriile continuă să ofere cartea în mod constant.

Şi totuşi, Ulysses rămâne un caz unic. Nicio altă operă de artă, în întreaga istorie a culturii umane, n-a făcut cu o asemenea rapiditate saltul de la statutul de carte blestemată, interzisă cu instrumente legale, la cel de operă iconică. Cu simţul lor înnăscut, ziariştii au sesizat cei dintâi modificarea produsă, vorbind despre roman încă de la apariţie în termenii unei lucrări „clasice”. Prin decizia Tribunalului american, în 1933, se punea capăt şi controverselor privind moralitatea sau imoralitatea cărţii. În anii ’50, The Modern Library o plasa pe locul al cincilea pe lista celor mai vândute cărţi „serioase”. La 16 iunie 1954, cinci indivizi au sărbătorit pentru prima oară Bloomsday. Douăzeci de ani mai târziu, participanţii la celebrarea romanului erau atât de numeroşi încât au provocat, în Dublin, perturbări ale circulaţiei. În 2004, zece mii de oameni s-au implicat, într-un fel sau altul, în festivităţile organizate de The James Joyce Centre. În acest ritm, nu e departe clipa când orice referire la roman va sta sub semnul, simplu sau multiplicat, .

Ezra Pound încercase, încă din 1927, să şocheze opinia publică, folosindu-se de cazul Joyce şi transformându-l în argument în bătălia politică a momentului. Expatriatul Pound se adresa, prin intermediul revistei „The Nation”, viitorului preşedinte al S.U.A., cerându-i să înlăture trei abuzuri ale legislaţiei americane: cel dintâi se referea la efectele birocratice ale Amendamentului Optsprezece, referitor la „paşaport şi stupidităţile privind viza”, şi la comportamentul arbitrat al angajaţilor vămii; al doilea privea Articolul 211 al Codului Penal, care definea obscenitatea şi pornografia; al treilea ataca frontal „hoţeasca lege a drepturilor de autor.” Două din cele trei puncte îşi aveau originea în statutul romanului joycean. Pe de o parte, fusese decretat obscen şi nu putea fi pus în circulaţie în Statele Unite, pe de alta, un editor fără scrupule se servea de el pentru a se îmbogăţi.

Trei ani mai târziu, în 1930, Pound revenea asupra chestiunilor în termeni generali, vizând în persistenţa lor piedici în calea dezvoltării artei americane. Pe un ton mai apăsat, el insista asupra copyright-ului şi asupra efectelor perverse născute din intenţia originală de a proteja tipărirea cărţilor. Demersul lui nu se limita la apărarea unui prieten. El apăra un principiu, cel al liberei circulaţii a ideilor, al dărâmării graniţelor spirituale, aşa cum pretindea doctrina modernistă. Toate cele trei „abuzuri” semnalate de el erau şi forme care împiedicaseră răspândirea curentului cultural la a cărui naştere avusese o contribuţie esenţială. Bătălia pentru Ulysses devenea, aşadar, un episod important într-o confruntare cu miză ce depăşea drepturile băneşti încasate sau nu de către James Joyce. Intrarea în legalitate îl plasa pe autor într-o situaţie în egală măsură confortabilă şi inconfortabilă: prin ciobirea statutului de excepţionalitate el dobândea, totuşi, o siguranţă financiară de care nu beneficiase niciodată.

Articol publicat şi în revista România Literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News