De la utopie la realitate: Pierderea speranței


Marxismul a pus stăpânire pe Europa de Est precum o furtună: una ideologică! Vreme de decenii, marxismul a ținut această parte de continent în ghearele sale.

 

Tancuri sovietice, partide leniniste și mase pretins entuziaste și voluntare au asigurat că nu există nicio politică, societate sau gândire în afara cadrelor trasate de dogma partidului comunist. Firește, au existat nișe, enclave, „oaze în deșert”, spre a folosi puternica metaforă a Hannei Arendt. Apoi, în mod aproape miraculos, marxismul din Europa de Est și-a dat ultima suflare. Dictaturile comuniste s-au sfârșit și au fost înlocuite de societăți pluraliste și Guverne democratice. Acest triumf al bunului-simț asupra utopiei a fost posibil din două motive: dezvrăjirea elitelor și umanismul disident, adesea, dar nu întotdeauna, asociat revizionismului marxist.

Între 1944-1989, marxista (sau marxizata) Europă de Est a reprezentat un ciudat melanj de impuneri (imperialiste) externe și decizii naționale (locale). Moscova a fost capitala Blocului sovietic („infernul”) în toată această perioadă, dar, în același timp, bizar și dezastruos, majoritatea populației acestor țări a acceptat pasiv proiectul comunist. Disidenții au fost puțini, adesea spurcați de ceilalți și izolați. Ca atare, marxismul a putut fi distrus doar atunci când elitelor – cândva dominante – li s-a domolit hybrisul și când artiștii, filosofii, scriitorii, studenții, profesorii și activiștii au putut oferi o alternativă viabilă. Odată ce regimurile marxiste n-au mai fost dornice să execute masacre publice totale ca în China și odată ce diversele populații au găsit variante în care să creadă, paralizia a putut fi depășită. Acesta este, de fapt, și sensul pe care îl dau „mizeriei utopiei”, titlul unei cărți pe care am publicat-o la Routledge, acum treizeci de ani.

Hybrisul ideologic al elitelor și pretenția la infailibilitate epistemică au reprezentat temelia regimurilor marxiste în Europa de Est (cel puțin până la Raportul Secret din 1956). Elitele, de la generali la torționari și de la cenzori la birocrați, trebuiau să aibă o încredere de nezdruncinat că lucrurile pe care le fac sunt corecte. Pe cât pare astăzi de nebunesc, din cale afară de greșit și distructiv (așa cum au fost toate acțiunile lor), ei au crezut în mod autentic că fac bine umanității. Doar o astfel de atitudine le-a permis să mintă, să tortureze, să fure, să ucidă, să violeze (să ne gândim la Beria), să umilească și asuprească la nivelul fără precedent la care au făcut-o. Erau profund ideologici!

Deși nu erau nici oameni de știință, nici intelectuali (spre deosebire de Marx, trebuie să admitem, de Lenin și Troțki), ei au crezut, spre propria satisfacție, că făceau ceea ce trebuie. Novotný, Jivkov, Ulbricht, Honecker, Enver Hoxha, Gomułka, Ceaușescu erau cu toții siguri că Istoria se află de partea lor. Nu aveau deloc remușcări, nicio mustrare de conștiință, niciun regret. Același lucru se poate spune despre Ion Iliescu, un autointitulat gorbaciovist care n-a acceptat vreodată eșecul istoric al sistemului său de credință.

Asemeni unor Castro sau Mugabe, ei au fost exclusiv actori, în niciun caz doctrinari. Și totuși, oricât de simpli și rudimentari ar fi fost, ideologia s-a aflat în percepția celorlalți, măsurată prin credința/fanatismul individului, nu prin desăvârșire intelectuală. Ticăloșiile lor au fost executate cu loialitate pentru că au crezut în mod sincer că propriile acțiuni vor duce la o societate fără clase și la regatul libertății totale, că ființele umane pe care le călcau în picioare și le distrugeau erau, de fapt, agenții perfizi ai unui Occident demonizat.

Însă de-a lungul deceniilor de dominație marxistă în Europa de Est, ecuația s-a schimbat. Mai întâi, au fost fervoarea revoluționară, memoria celui de-Al Doilea Război Mondial și alibiul unei întârzieri istorice în dezvoltarea Europei Răsăritene. După încă două sau trei decenii, revoluția mondială nu mai putea fi clamată ca iminentă, nazismul nu mai era un pericol credibil și, în pofida intervenției totale și a restructurării, producția est-europeană, inovația și standardele de viață rămâneau toate, în chip exponențial, în urma Vestului democratic. În tot acest timp, elitele au rămas brutale, privilegiate și îndărătnice. Pentru populațiile Europei de Est, marxismul, cel puțin în încarnarea lui curentă, devenise o minciună evidentă sau, cel puțin, un eșec.

Nici măcar elitele marxiste nu mai puteau ignora problema. Aveau probleme evidente în a menține vie credința într-o perioadă de opresiune și fiasco. Așa cum scria Czesław Miłosz, spre deosebire de perioada stalinistă, minciuna devenise mult prea mare până și pentru o „minte captivă”. Treptat, acești oameni au devenit simpli gangsteri, oprimând de dragul unei puteri nerușinate și mai puțin dintr-o misiune echitabilă și îndreptățită. De la Lenin și Stalin, care erau criminali genocidari, dar și ideologi ardenți, s-a ajuns la un Brejnev lipsit de orice mai puțin de dorința de a conduce. Utopia fusese abandonată; s-au mulțumit cu neo-totalitarismul, adesea numit post-totalitarism. În aceste condiții, neliniștea muncitorilor și disidența intelectuală, susținute de grupurile luminate din sânul Bisericii Catolice, au dus mai întâi la KOR (1976) și apoi la mișcarea numită Solidaritatea (1981-1982). Brusc, a existat foarte multă respingere spontană a statu-quo-ului și nimeni nu știa cum va arăta sfârșitul acestei adevărate saga…

 

Articol publicat şi pe Europa Liberă.


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.