Împotriva izolaţionismului: o pledoarie atlantică

Războiul din Ucraina  este întoarcerea istoriei despre care adepţii pacifismului credeau că este doar o relicvă a “războiului rece”.  Agresiunea, frica, anxietatea revin, iar toate acestea sunt parte din peisajul confruntării ce devine una globală.

 

Căci a gândi invazia rusă din Ucraina ca pe un simplu conflict regional este o eroare. Gestul  Rusiei vizează cu mult mai mult decât mutilarea unei naţiuni. El ţinteşte spre lichidarea regimului internaţional care se întemeiază pe eliberarea Europei Centrale şi de Est de sub jugul sovietic. Revizionismul Rusiei este expresia acestei ambiţii de a schimba ordinea mondială: alianţa cu China lui XI nu face decât să întărească acest sentiment al revanşei.

Tragedia din Ucraina ne reaminteşte un fapt elementar, unul care nu poate fi ignorat decât  cu riscul comiterii unui act de sinucidere colectivă: Europa aparţine spaţiului atlantic şi nici o naţiune sau coaliţie de naţiuni europene nu pot înlocui rolul decisiv pe care îl joacă Statele Unite, în calitatea lor de conducător al lumii libere.

Agresiunea rusă  din Ucraina este, aşadar, ocazia de a medita la atlantism şi la tentaţia izolaţionismului, precum şi la profilul teritoriului ce se întinde de la Marea Neagră şi Baltică la Atlantic. Solidaritatea atlantică nu este o formulă propagandistică desuetă, ci imaginea însăşi a nevoii noastre de a rezista în faţa unei ameninţări mortale. În acest nou “război rece” pe care îl poartă Rusia şi China, neutralitatea sau izolarea sunt de neimaginat. Naţiunile din Europa Centrală şi de Est pot supravieţui doar ca parte a comunităţii atlantice – doar aceasta le poate garanta libertăţile esenţiale şi doar graţie ei pot aspira la un viitor al demnităţii şi al prosperităţii.

În cele din urmă provocarea supremă, de o parte şi de alta a Atlanticului ce uneşte şi nu desparte, este aceea de a rezista tentaţiei izolaţioniste. În termenii lui Raymond Aron, Statele Unite sunt, după 1945, marcate de un statut unic: ele sunt purtătoarea unei obligaţii globale de a acţiona şi nu se pot sustrage de  la îndeplinirea ei decât prin abdicarea de la hegemonia pe care o exercită.

Reflecţia aroniană, atât de detestată de radicali, este un îndreptar esenţial în ordinea formulării unui nou argument atlantic. Statele Unite sunt singura naţiune insulară care poate opri  succesoarea URSS să încerce să-şi reafirme controlul asupra Europei. Unificarea continentului nu scade, ci ȋntăreşte rolul american. Poziţiile de apărare au fost împinse spre est, dar rolul lor este acelaşi. Statele Unite nu pot fi înlocuite militar , strategic şi simbolic. Prezenţa lor este ancora fără de care deriva colectivă este inevitabilă.

Pentru Statele Unite securitatea atlantică nu trebuie citită ca o alternativă la angajamentul asiatic. Cele două sunt complementare, în măsura în care Statele Unite sunt cea mai mare putere europeană şi sunt, concomitent, singurul actor în măsură să organizeze apărarea regională împotriva Chinei comuniste. Japonia, Coreea de Sud, Australia sunt parte a acestei comunităţi occidentale, în economia căreia Atlanticul şi Pacificul sunt prezenţele gemene.

Dezangajarea de pe teatrul european, în speranţa de a preveni agresiunea chineză împotriva Taiwanului, oricât de seducătoare ca opţiune strategică, rămâne o eroare. Europa este vitală pentru apărarea Asiei, în vreme ce abandonarea Asiei ar fi o catastrofă pentru europeni.

Cât despre europenii înşişi, epoca pacifismului a trecut: trăim o epocă a descurajării, iar unica garanţie a descurajării este înarmarea accelerată. Statele din  Europa nu mai pot practica politica unui trecut de beautitudine utopică. Bugetele de apărare trebuie să reflecte acest sentiment al urgenţei. O asemenea abordare este fundamentală, spre a contracara tendinţa de  repliere americană.

În cele din urmă, lupta de azi cunoaşte mai multe fronturi, dar un singur conflict major. Apărarea Asiei trece prin Ucraina, iar siguranţa Europei şi a Statelor Unite depind de  Orientul Mijlociu şi de contracararea Iranului. Solidaritatea de prădători a dictaturilor nu trebuie subestimată. Personaje precum Viktor Orban servesc unei singure cauze, aceea a  dezbinării şi subminării comunităţii atlantice.

Reflexul izolaţionist este nu doar funest, ci şi contraproductiv. Statele Unite au preluat de la Marea Britanie misiunea de a proteja libertatea mărilor şi a comerţului: domeniul atlantic depinde vital de aceste atribute globale. Axa ruso-chineză are ca obiectiv eliminarea ordinii liberale. Autocraţiiile  conlucrează, spre a imagina o alternativă liberticidă.

La 75 de ani de la fondarea sa, NATO este emblema acestei unităţi atlantice. Europa  îmbrăţişează oceanul, în vreme ce Statele Unite se deschid spre continent. “Războiul rece” al zilelor noastre se cere purtat, ca şi cel de după 1947, sub semnul acceptării rolului esenţial pe care geografia, economia şi istoria îl acordă Statelor Unite: izolarea şi pacifismul orb  ne pot fi fatale, în acest ev al luptei cu inamicii civilizaţiei noastre.

 

Articol publicat şi în Contributors.

 


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Un comentariu

  1. aLIN spune:

    altfel spus: orice v-ar face partenerul strategic, să ucidă un membru al trupei Compact și să facă scăpat ucigașul, să să stoarcă de bani prin cămătăria datoriilor, să vă pună să băgați miliardul pe vaccin, miliardul pe avioanele expirate, miliardul pe Patriot pe care il donați și in plus să vă scuipe in cap cu LGBTQ la copiii voștri – important e atlantismul, ăla e sacru tăticule. nu libertatea voastră ca popor ci mașinațiunile neoconilor beligerantiști care au făcut masacre peste tot in lume și azi o fumează cu claritatea morală că și-a permis și Putin să bombardeze alte țări FIX CA AMERICANII. ..

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.