Ilie Lazăr sau dârzenia patriotismului

Ilie Lazăr, după arestare. Sursă foto: Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

Există destine în care se înscriu destinele unei întregi naţiuni, ca şi cum viaţa oamenilor trecători ar deveni imaginea speranţei şi a tragediilor comunităţii pe care ajung să o întruchipeze. Iar un asemenea destin al curajului şi al tragismului exemplar este şi cel al lui Ilie Lazăr (12 decembrie 1895 – 6 noiembrie 1976, n.r.), drumul său duce de la promisiunea aurorală a României Mari la teroarea comunistă. Tenacitatea patriotismului este virtutea pe care Ilie Lazăr a ilustrat-o, cu acea modestie pe care doar fruntaşii luptei naţionale de peste Carpaţi au întruchipat-o. Refuzul de a trăda, refuzul de a abjura, refuzul de a colabora cu tirania, iată soclul etic pe care s-a ridicat viaţa sa.

Şi poate că spre a înţelege acest destin este nevoie să contemplăm asprimea luminoasă a  Maramureşului care i-a fost casă şi cămin: lumea din care vine Ilie Lazăr este una modelată de sntimentul onoarei şi al solidarităţii. Curajul nu este afirmare găunoasă, ci alegere cotidiană. Ilie Lazăr i-a îndrumat pe cei cu care a fost una. Asemeni lui George Pop de Băseşti sau Iuliu  Maniu, el nu a avut nevoie onoruri şi de titluri pompoase spre a fi respectat şi urmat. Seninătatea  energiei sale se hrănea din continuitatea cu generaţiile ce participasaseră la un efort de emancipare naţională.

Şi câte vieţi a trăit Ilie Lazăr în lunga sa viaţă, de parcă linia anilor săi ar fi fost cronica unui întreg secol. Scenele pe care le consemnează în amintirile sale închid în sine sensul unei edificări morale. Exemplaritatea sa nu este una declarativă. Ea este ivită din solul de sobrietate morală a  secolelor de  afirmare a demnităţii românilor transilvăneni.

Şi poate că prima imagine în care regăsim suflul vizionar al patriotismului său este aceea a  anului 1918. Unirea este, pentru tânărul Ilie Lazăr, nu doar Alba-Iulia, ci şi Cernăuţi: disciplina  soldaţilor  români contrastează cu dezagregarea dublei monarhii. Drumul din Bucovina spre Maramureş şi spre Alba-Iulia ilustrează un miracol al libertăţii. Unitatea de la 1918 este înrădăcinată în legalitate, în dreptate şi în curaj.

Din viaţa luptătorului pentru eliberarea naţiunii sale se desprinde viaţa omului politic din anii care umează. Iar relaţia cu Iuliu Maniu este, pentru Ilie Lazăr, până la capăt, una de loialitate şi de încredere în puterea libertăţii. Ilie Lazăr este cel care nu va trăda: solidaritatea indestructibilă care îl leagă de Iuliu Maniu este întemeiată pe împărtăşirea unei viziuni despre viitorul naţiunii. Ceea ce îi aduce împreună este aliajul, unic, de credinţă, onoare şi patriotism.

Şi doar acest aliaj etic explică temeritatea cu care cei doi străbat secolul încercărilor şi al   tragediilor patriei lor. Le este dat, amândorura, să vorbească spre a da glas celor care le sunt aproape, iar timbrul lor nu poate fi amuţit şi nici încătuşat. Le este dat amândorura să fie martorii rătăcirilor colective: dictaturile pe care le înfruntă, după 1938, sunt parte din avansul terifiant al totalitarismului ce sugrumă oameni şi naţiuni. Le este dat să asiste la catastrofa anului 1940 şi la  trauma mutilării patriei pe care au imaginat-o, în acel îndepărtat timp al Unirii.

Viaţa lui Ilie Lazăr este, după 23 august 1944, una de rezistenţă implacabilă împotriva despotismului comunist. Modestia patriotică şi curajul etic îl pregătesc pentru suprema încercare de acum: alături de Iuliu Maniu, Ilie Lăzăr păşeşte pe un drum  al limpezimii sacrificiului.

Iar arestarea sa în înscenarea de la Tămădău este primul act al tragediei unei întregi naţiuni:  regimul născând de democraţie populară lichidează, deliberat, metodic şi barbar, pe cei care îi sunt duşmanii poporului. Iar în boxa acestor duşmani ai poporului, silueta sa se distinge în vecinătatea celui pe care nu îl va trăda, niciodată, Iuliu Maniu. Singurătatea şi ura coboară asupra lor, iar Ilie Lazăr este, de acum înainte, doar un număr dintre numerele matricole ale mulţimii de deţinuţi politici.

Ilie Lazăr a străbătut, fără să cedeze, această viaţă de suferinţă ce i-a fost dată. La Sighet sau la Râmnicu-Sărat, oroarea l-a înconjurat, dar nu l-a copleşit. Efigia lui Iuliu Maniu a luminat inima celui care i-a fost alături: solidaritatea devenea puntea întinsă peste moarte, ca un semn al  tenacităţii care învinge tirania.

Celor care tăgăduiesc posibilitatea de existenţă a curajului patriotic, vieţile lui Ilie Lazăr le înfăţişează seninătatea asumării demnităţii naţionale. Celor care nu recunosc onoarea ca virtute a întemeierii umane, vieţile lui Ilie Lazăr le dezvăluie claritatea unei alegeri morale. Vieţile sale sunt testamentul pe care Ilie Lazăr îl lasă celor de mâine, ca un semn al trecerii sale. Devoţiunea patriotică este gravată pe piatra sa tombală: memoria trudei şi a sacrificiului său devine glasul eliberat al unui popor aservit de tirania comunistă.

Articol publicat şi în Contributors.

Recomandări de lectură:

• Tămădău, 14 iulie 1947: o zi din veacul comunist
• Alba Iulia și sensul demnității
• Ion-Andrei Gherasim: „Corneliu Coposu, primul lider politic care a vorbit despre proiectele de ţară euroatlantice ale României”