Gâtlejul lui Arvinte


Căderea Guvernului Dăncilă și victoria lui Klaus Iohannis la prezidențiale deschid calea unor necesare reparații în adâncimile societății românești. Nu e vorba doar de obligatoria curățire a sistemului angajaților la stat. Aici, oricât de optimist aș fi, nu cred că se poate face mare lucru.

 

Structurile administrative, anchilozate și putrede, constituie coloana vertebrală a lumii românești. Fii, fiice, cumnate, cuscri, nași, verișori, vecini (de tradiționalele amante nici nu pomenesc) sunt atât de bine instalați în fotoliile administrației de stat, încât nu-i va clinti din loc nici mama cutremurelor. Nu-mi fac iluzii că s-ar putea schimba ceva în Armată sau în serviciile secrete. Nici în economie nu are statul prea multe de făcut – eventual, să nu se amestece. Trebuie, în schimb, modificată radical politica de investiții. Mai încet cu pomenile și mai multă atenție la „redistribuiri” și favoritisme.

Există însă un domeniu unde, dintr-o trăsătură de condei, s-ar putea rezolva una dintre cele mai revoltătoare situații: aceea a învățământului superior. Am scris de mai multe ori despre această plagă rușinoasă a sistemului de educație din România și am revenit de curând asupra ei. Suntem una dintre cele mai neperformante țări din lume și, cu siguranță, ultima din Europa. Subfinanțat, sistemul educativ nu diferă prea mult de cel știut din Amintirile lui Creangă. Deși există o lege – subliniez, o lege – prin care învățământului i se alocă șase la sută din bugetul de stat, niciuna, absolut niciuna dintre guvernările de până acum nu a alocat această sumă. În schimb, un cuantum imens e direcționat spre așa-numitele „ajutoare sociale”, găleata imensă în care sunt puși de-a valma pensionarii, văduvele, victimele comunismului, veteranii de război și urmașii lor. România arată ca un enorm azil plin de indivizi ce stau cu buzele întinse spre ugerele uscate ale statului. Nefericiți sunt toți: și cei care dau, și cei care primesc. Unii, pentru că dau prea mult, alții, pentru că primesc prea puțin. Și uite-așa ne trec viețile, așezați mereu de partea păguboasă a lucrurilor: cât timp muncești, ești frustrat pentru că lucrezi pentru cei pe care-i percepi drept o pacoste a societății (pensionarii, nenumăratele categorii de bolnavi mai mult sau mai puțin închipuiți etc.), după ce te alături „părții sedentare”, ești nemulțumit de statutul tău de tolerat. Arhitectura societății românești pare astfel gândită încât să creeze nefericire nu doar în timpul vieții, ci și post-mortem.

Această situație nu e rodul întâmplării, ci al unor decizii luate cu bună știință. Știm cu precizie cum s-au petrecut lucrurile în domeniul învățământului. Ca pretutindeni în lume, binele sau dezastrul unei societăți se află în directă legătură cu sistemul de educație. Neo-comuniștii lui Iliescu au înțeles perfect acest lucru. Într-o țară de oameni destupați la cap, ei și politicile lor nu aveau nicio șansă de supraviețuire. Prin urmare, au „împins” educația pe ultima treaptă a salarizării, astfel încât s-o facă neatractivă pentru cei cu suficienți neuroni, capabili să se orienteze către zone mai bine plătite. Spre învățământ s-au bulucit nulitățile, indivizii incapabili să-și găsească alt loc de muncă. Chiar dacă în ultimii ani situația s-a mai îmbunătățit, ea e încă departe de ceea ce ar trebui să fie într-o societate modernă. Iar lucrurile nu vor evolua până când rebuturile nu vor fi eliminate cu totul din sistem.

Prin legile croite de Iliescu și ai săi, o puzderie de orășele amărâte au devenit – așa cum am mai scris – ditamai centrele universitare. În felul acesta, neo-comuniștii și-au fidelizat pătura cea mai influentă din localitățile respective, deschizând drumul cumetriilor de partid și creând condiții ideale pentru apariția indestructibilelor mafii. Tot acest lux al abjecției a fost pus în slujba perpetuării puterii clientelar-criminale a urmașilor lui Ceaușescu. După cum vedem, operația a fost încununată de succes. Solidificate, vechile aliniamente au devenit azi metereze în toată regula. E nevoie de o colosală voință de reformă pentru a readuce lucrurile în matca firească. Nu-mi fac iluzii. Au existat împrejurări mult mai favorabile decât acum, dar nici unui lider de partid nu i-a trecut prin cap să lichideze această sursă a răului.

Da, a răului. Pentru că respectivele „universități” nu se mulțumesc să ronțăie în liniște halca oferită generos de stat. Ele produc pe bandă rulantă impostură, minciună, furt și incompetență. Eliberând diplome fără nicio valoare, dând doctorate plagiate ori semi-plagiate, ele contribuie la sporirea confuziei din societate. Avem, pe de o parte, câteva universități care, de bine, de rău, se ridică la standardele pretinse de un învățământ modern. Spre uimirea corecților politic, pentru care nu există tradiție și trecut, ci doar un prezent continuu, universitățile cele mai puternice sunt cele mai vechi. Aproape fără excepție, niciuna dintre cele nou-create nu s-a distins prin originalitate și valoare. În cel mai bun caz, prin mediocritate. Și asta din două motive: în România nu există, de fapt, resursa umană necesară pentru a asigura, la dimensiunile actuale, un învățământ superior la nivelul standardelor din lumea contemporană. În al doilea rând, o universitate presupune existența unei baze materiale solide, care nu poate fi obținută cât ai bate din palme. N-ai cum să construiești peste noapte biblioteci profesioniste, laboratoare care să funcționeze la parametri înalți, baze sportive, cămine, cantine și locuri de recreere pentru studenți. Toate acestea presupun o acumulare lentă, în timp.

S-ar putea înțelege din cele de mai sus că nu se poate face nimic pentru a schimba starea deplorabilă pe care o constatăm. Ba da, se poate. Prima măsură ar fi aceea a constituirii, în marile centre universitare, București, Cluj-Napoca, Iași, Timișoara, a universităților metropolitane. Adică aducerea sub aceeași umbrelă a diverselor specializări, sporind eficacitatea economico-administrativă a investițiilor și valorificând rațional resursele. Dacă s-a putut face un guvern mai mic, de ce nu s-ar putea face și o rețea de universități conformă cu realitatea? În anul 2011, în preajma alegerilor din universități, am adresat o scrisoare deschisă rectorilor și viitorilor rectori din Timișoara. Le ceream să treacă deîndată la unificare, explicând în detaliu ce imense avantaje ar aduce un astfel de proces. Tot ce-am obținut a fost ura spumegândă a câtorva baroni universitari, care-și vedeau primejduite feudele pe care le stăpâneau discreționar.

Cred că ideea ar trebui reluată, în condițiile în care șansele de mărire a sumelor necesare dezvoltării reale a învățământului nu vor exista în viitorul previzibil. Totodată, trebuie ținut cont de scăderea dramatică a numărului de studenți. Emigrația masivă, pe de o parte, concurența universităților din străinătate, pe de alta, retează aproape orice șansă de redresare a situației. Din ceea ce observ, în anii care urmează vom aveam parte de un aflux de studenți din Orientul Apropiat și din Asia, în timp ce studenții din România vor găsi porțile larg deschise într-un Occident tot mai depopulat și el – cel puțin la nivelul elitelor.

Crearea universităților metropolitane ar fi și un bun prilej de a se debarasa de balastul pe care fiecare dintre instituțiile actuale îl are. E vorba de facultăți și specializări menținute în viață pur conjunctural. Există o spaimă a conducerilor de reproșurile că nu au asigurat un bun management și că „nu de aia v-am ales, ca să ne dați afară”. Or, un bun manager tocmai de aceea e ales: să asigure o dezvoltare și o funcționare sănătoasă, nu una care să peticească un anteriu al lui Arvinte rămas fără nasturi. În toate universitățile mari ale țării există domenii de studiu de care nu mai e nevoie, care funcționează prin respirație artificială. Toată lumea știe că sunt falimentare, dar nimeni nu pune degetul pe rană și nu ia singura decizie rațională: eliminarea lor din programul de studii.

A doua etapă importantă ar constitui-o desființarea (exact așa: desființarea) universităților neviabile și necompetitive. Proasta echivalare a cuvântului „universitate” cu „universal” a făcut ca unitățile de învățământ superior să cuprindă toate specialitățile imaginabile. Prostia, risipa și egoismul au mers mână în mână și s-au creat veritabile struțo-cămile, de genul facultăților de limbi străine care funcționează în cadrul universităților de medicină și ale celor politehnice. În loc să existe o singură facultate de profil pe centrul universitar, care să pună la dispoziție cadre didactice pentru diversele necesități și specializări, s-au inventat entități birocratice, al căror simplu țel e să sporească numărul directorilor de departamente, al decanilor, prodecanilor, secretarelor și a tot felul de băgători de seamă.

Evident că oricine ar avea îndrăzneala să stârnească viesparița de interese materiale și orgolii riscă să fie distrus de cabala neo-mafioților ce s-au înstăpânit peste universitățile din România. Dar cineva tot va trebui să-și asume acest risc. O astfel de inițiativă n-a putut și nu poate veni din partea PSD-ului, partid care se simte de minune în ape tulburi. Dar pentru o coaliție a formațiunilor de dreapta ea devine aproape o obligație. Nu am auzit până acum decât o singură voce dispusă la o asemenea bătălie, cea a lui Marilen Pirtea, rectorul Universității de Vest din Timișoara. Dacă vom mai întârzia mult, vom constata că anteriul lui Arvinte nu doar că a rămas fără nasturi, dar i-a dispărut și gulerul. Și încă mai rău: s-ar putea să ajungem la concluzia că nici nu e nevoie de surtuc, din moment ce purtătorul lui nu mai are nici gât. Că despre cap, nici nu poate fi vorba.

 

Articol publicat şi în România Literară

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.