Gabriel Liiceanu: „Mai presus de orice, Noica a fost un profesor de libertate”

După 40 de ani de la publicarea Jurnalului, tema „şcolii de gândire de la Păltiniş” revine în atenția publică printr-un volum de scrisori, amintiri, evocări: Am inventat Păltinișul!

După 40 de ani de la publicarea Jurnalului, Gabriel Liiceanu îşi dă seama, citind volumul pentru Fonoteca Radioului public, că abia acum îşi înţelege cu adevărat propria carte şi ceea ce a însemnat, pentru întreaga viaţă, întâlnirea cu Noica.

L-am invitat pe Gabriel Liiceanu la un interviu care are ca punct de plecare chiar această revelaţie a sa. Un interviu în care îl evocă pe Constantin Noica şi vorbeşte despre anii păltinişeni, pe care îi consideră un „sejur în paradisul culturii”. Despre subversivitatea Jurnalului şi intrarea lor, a discipolilor, în atenţia fostei Securităţi, ca un eventual „lot Noica2”. Despre gândirea liberă şi modul în care poate fi ea învăţată. Despre visele sufletului şi ale spiritului. Despre obsesia ctitoririi care l-a urmărit pe Noica întreaga viaţă şi rolul pe care acesta îl are în construirea editurii Humanitas. Despre modul în care putem evita venirea peste noi a trecutului.

 

„E cazul să ne asumăm «necunoscutul din noi»”

CV Gabriel Liiceanu

Este unul dintre cei mai importanţi autori de „literatură personală” din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărţile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs.

Jurnalul de la Păltiniş (1983), ale cărui teme centrale sunt raportul maestru-discipol şi importanţa culturii într-o epocă totalitară, a fost un adevărat bestseller al anilor ’80: producea cozi la librării, se vindea „pe sub mână“, se împrumuta numai prietenilor de încredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (între timp tradus în mai multe limbi) s-a născut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reuneşte voci intelectuale de mare forţă. Urmează, în altă formulă, dar, în fond, tot în notă confesivă, Declaraţie de iubire (2001), exerciţii de admiraţie şi de ataşament intelectual, etic şi, nu în ultimul rând, uman faţă de personalităţi importante ale culturii noastre. Uşa interzisă (2002) este una dintre cărţile favorite ale publicului din ultimii ani şi o revenire la notaţia diaristică. Cu Scrisori către fiul meu (2008), Gabriel Liiceanu se lasă din nou atras de simplitatea şi directeţea genului epistolar. Întâlnire cu un necunoscut (2010) reia firul confesiv al unor însemnări care, deşi par legate de o zi sau alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.

În paralel cu volumele în care autorul construieşte ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, scrierea egotistă, Gabriel Liiceanu a publicat în ultimii ani o serie de cărţi eseistice, filozofice şi de implicare în „viaţa cetăţii“: Despre minciună (2006), Despre ură (2007) şi Despre seducţie (2007), Estul naivităţilor noastre (2012), Dragul meu turnător (2013), Fie-vă milă de noi! şi alte texte civile (2014), Nebunia de a gândi cu mintea ta (2016), România, o iubire din care se poate muri (2017), Continentele insomniei, (2017), Aşteptând o altă omenire (2018), Caiet de ricoşat gânduri sau Despre misterioasa circulaţie a ideilor de‑a lungul timpului (2019), Ludice. Exerciții de umor criptic (2019), Isus al meu (2020), Despre destin. Un dialog (teoretic şi confesiv) despre cea mai dificilă temă a muritorilor (dialog cu Andrei Pleşu), 2020, Impudoare. Despre „eu“ va fi vorba (2021), Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie (2022), Exitus (2023), Înapoi la argument. Patru dialoguri despre splendorile  prea repede uitate, volum semnat împreună cu Horia Roman Patapievici (2023), Scrisoare către Dorothea (2024), Chipuri ale răului în lumea de astăzi. Ficţiunea ca necesitate vitală. Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu (2024) şi Constantin Noica, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, „Am inventat Păltinișul!” Scrisori, amintiri, evocări (2024).

(Sursă CV: Editura Humanitas)

După 40 de ani de la publicarea Jurnalului, tema „şcolii de gândire de la Păltiniş” revine în atenția publică printr-un volum de scrisori, amintiri, evocări: Am inventat Păltinișul!. Cum s-a născut cartea aceasta, domnule Gabriel Liiceanu?

Înclin să cred că Grigore Vida, editorul volumului, a făcut-o cu putință. El a avut ideea de a publica această corespondență „triunghiulară” (Noica-Liiceanu-Pleșu). Tot lui îi aparține ideea de a ne cere, lui Andrei Pleșu și mie, să scriem „punțile narative” dintre epistole.

Grigore Vida e un specialist de clasă în istoria filozofiei și științei din secolul al XVII-lea, cu accente speciale pe Bacon, Descartes, Hobbes, Pascal, Leibniz și cu o teză de doctorat despre Newton. E dublat de un remarcabil autor de ediții – mergând de la corespondența lui Descartes până la corespondența Eliade-Noica și având în pregătire o ediție completă în 10 volume a operei lui Constantin Noica.

I-am făcut cândva (în urmă cu trei ani?) un portret în care nu am putut să-mi temperez tonul entuziast:

„Pe Grigore l-am cunoscut la Facultatea de Filozofie. La cursul despre Heidegger, stătea în banca a doua a rândului dinspre fereastră. Mă asculta, notând la răstimpuri câte ceva, cu o liniște nefirească pe chip. Părea să nu întrețină nici o relație cu lumea din jur. Nu cred că, până la primul examen, l-am auzit rostind vreodată ceva. Când a deschis gura, m-a izbit moliciunea vocii, în armonie deplină cu blândețea chipului său. Era prima ființă umană care îmi lăsa senzația că nu se grăbise niciodată.

Acum sunt convins că face parte dintre acei „copii astrali” care coboară când și când pe pământ pentru a ne arăta cum se trăiește până la capăt o pasiune, tot restul gesturilor vieții lor nefiind mai mult decât un tribut oarecare pe care trebuie să-l plătești întrupării. Un studiu scris de Grigore Vida, o traducere, o notă de subsol, o carte redactată de el, o bibliografie  – pe scurt, tot ce lasă din mână sub forma cuvântului scris – trebuie să trimită la perfecțiunea lumii din care a căzut. De aceea, «gata» nu face parte din vocabularul lui, iar promisiunea se transformă la el tiptil într-o blândă amânare cu termene etern mișcătoare.

Orice apropiere de el este un mod de a-i conjura misterul, clipa în care, hotărând să ni se alăture pentru a suferi blestemul timpului măsurat, a uitat să-și pună în bagajul întrupării eternitatea din care a venit. Mi-l imaginez întors în lumea aceea străină de timp, reluând lucrul la opera lui infinită pe care sunt convins că o visează adesea, la opera care nu cunoaște termene.”

 

Ce să zic… Sunteți sigur că nu Cioran i-a făcut portretul? Care, nu vă ascund, m-a trimis cu gândul la portretul Ea nu era de aici, din Exerciții de admirație. În sfârșit, trag aer în piept și pun întrebarea următoare. În preajma Crăciunului trecut aţi înregistrat Jurnalul de la Păltiniș pentru fonoteca Radiodifuziunii Române şi aţi spus că lectura cărţii v-a determinat „să o înţelegeți în de neînţelesul ei”. Care este „de neînțelesul” care vi s-a revelat după 40 de ani?

Nu știu dacă vă puteți imagina șocul unui autor care ajunge să-și înțeleagă acum, cu prilejul înregistrării amintite, cartea pe care a scris-o în urmă cu peste 40 de ani. Abia acum am aflat că nu trebuie să-ți propui niciodată să înțelegi ce s-a întâmplat întocmai în mintea ta când ai scris o carte. Adevărul e că traseul nici unei isprăvi culturale nu poate fi refăcut. De pildă, în cazul Jurnalului de la Păltiniș, este imposibil să înțeleg cum am ajuns să-l fac pe Noica să vorbească cu vocea mea. Devenisem oare ventriloc? Odată revenit în camera mea și așezat în fața paginilor goale, îl țineam pe Noica în mână ca pe o marionetă care declară în fața publicului o grămadă de lucruri în vorbirea directă, în timp ce glasul lui ieșea „din burta mea”  așezându-se direct pe hârtie. Vorbea el? Vorbeam eu?

 

E cazul să mă sperii?

Nu, stați liniștită. E cazul să ne asumăm „necunoscutul din noi”, un personaj extrem de important, pe care ne încăpățânăm să-l ignorăm. Din când în când se răzbună pe noi, lăsându-ne perplecși.

În cazul despre care vorbim, partitura pusă în gura lui Noica în Jurnal o deprinsesem în timpul întâlnirilor ce aveau loc de-a lungul zilei, reținând ce spunea, iar seara, în singurătatea camerei, treceam pe hârtie cuvintele care se revărsau din memoria burții mele. „Câte mă face să spun tânărul acesta!”, a exclamat Noica în prima scrisoare pe care mi-a adresat-o, după ce avusese Jurnalul în mână. Lăsând să se înțeleagă că unele dintre spuse l-au uimit, ca și cum nu s-ar fi recunoscut în ele. Dar, în același timp, n-a contestat niciodată vreo propoziție dintre cele pe care i le-am pus în seamă. Dacă ar fi să-l parafrazez, aș spune că nimic din cuvintele pe care le rostește în Jurnal nu sunt exacte, în schimb toate sunt adevărate. În nici o discuție despre „acest gest de iubire și trădare”, cum am numit Jurnalul după ce a fost publicat, Noica nu a corectat nimic și nu mi-a reproșat vreun gând prost înțeles. Cum de nu pierdusem nici un sens și nici un cuvânt în aburul zilei? Cum de îl făceam să vorbească, eu nefiind decât mediul lui? Eu nu știu să răspund.

 

„Viața îmi scosese în față pe singurul om care putea să te-nvețe cum se face «cultură»”

„În vremuri fără nici un Dumnezeu, Dumnezeul meu mi l-a trimis pe Noica”, scrieţi într-o evocare din volumul Am inventat Păltinişul!. Aţi încercat vreodată să vă imaginaţi cum ar fi arătat parcursul vieţii dumneavoastră în lipsa acestei întâlniri?

N-am avut cum. E ca și cum m-ați întreba cum ar fi arătat viața mea dacă mă nășteam în Danemarca. N-aș ști să vă spun. L-am așteptat atât de intens… Nu știu de ce a apărut în viața mea – cum să spun? – sub sensul necesității, încât sunt înclinat să-l trec în rândul datelor mele genetice. E ca și cum intensitatea așteptării ar fi generat survenirea lucrului așteptat. Îl găsisem de la bun început. Făcea parte din „constituția mea de ființă”.

Acum, după înregistrarea Jurnalului la Radio și după încheierea volumului Am inventat Păltinișul!, l-am înțeles deodată pe Noica în unicitatea lui, tot așa cum am înțeles și ce a însemnat (la cei 25 de ani ai mei) întâlnirea cu el pentru întreaga mea viață. Mai precis, am înțeles că din clipa aceea viața mea deraiase. Faptul că ne cunoscuserăm pur întâmplător (în vestibulul cuiva când el se pregătea să plece, iar eu tocmai veneam) nu era o întâmplare oarecare, așa cum zici „ieri l-am cunoscut pe cutare”. Era o întâmplare „însemnată” (signata) care marca o răscruce a vieții, era lespedea pe care, dacă apuci să bați și să sari, ți se deschide destinul. Viața îmi scosese în față pe singurul om care putea să te-nvețe cum se ară ogorul minții, apoi cum se cultivă, pe scurt, cum se face „cultură” și cum se culeg apoi recoltele vieții. Ajunsesem în ograda cuiva care deținea secretul „cultivării” și al „culturii” și care era dispus să mi-l împărtășească.

Mi-am pus în repetate rânduri întrebarea pe care mi-o puneți acum: cum ar fi arătat viețile câtorva dintre noi dacă soarta nu ni l-ar fi scos în cale pe Noica? Și îmi vine în minte o notă de la începutul anilor 2000, care se află în Întâlnire cu un necunoscut:

„Ce scamator formidabil a fost Noica! Era capabil să scoată la nesfârşit, din pălăria plină cu orori a Istoriei, po­rum­beii albi ai nădejdii. Ne-a dus aşa, cu zăhărelul culturii, vreme de douăzeci de ani. Fără el, am fi murit de prostie, de urât şi de încrâncenare”.

„Cronica acestui sejur în paradisul culturii s-a numit Jurnalul de la Păltiniș”

Ce înțelegeți prin „unicitatea” lui Noica? Prin ce era unic?

Omul acesta nu era ca noi. Colegii de generație se jucaseră în tinerețe cu numele lui: „Noica nu-i ca noi” le plăcea să spună, iar acum, la cei 58 de ani câți avea când l-am cunoscut, jocul acesta de cuvinte se dovedea mai adevărat ca oricând. „Noica nu era ca noi”, ca nimeni din lumea noastră, și cred și-acum, după ce am tot ieșit de-a lungul vieții din țară și am cunoscut somități, că nimeni pe lume n-avea statura lui de „maestru”, chit că la ultimul interviu din pușcărie declarase, cu vicleană modestie, că, odată eliberat din pușcărie, tot ce-și dorea era să ajungă „antrenor cultural”, sintagmă pe care securistul însărcinat cu reeducarea deținuților odată eliberați nu înțelesese cât de subversivă era. De fapt Noica era Prospero, iar lumea lui era o insulă magică.

 

Și de ce-l comparați cu Prospero, iar insula acestuia, cu Păltinișul montan?

Pentru că, asemeni lui Prospero, cel înconjurat de cărți pe insula sa, Noica socotea cunoașterea o „armă” magică. Atunci când m-am pomenit pe tărâmul fermecat unde Prospero-Noica mă invitase alături de alți câțiva de vârsta mea, mi-am dat seama că ceea ce trăiam acolo era atât de fără pereche, încât, după o vreme, mi s-a părut firescul însuși să consemnez acea aventură în spirit pe care nimeni înaintea mea n-o mai trăise.

Cronica acestui sejur în paradisul culturii, ținută vreme de cinci ani, din 1977 până în 1981, s-a numit Jurnalul de la Păltiniș. Nu avusesem nici o clipă în vedere posibilitatea publicării lui. Consecința acestui fapt a fost scrierea lui în totală libertate. Într-un jurnal nu minți, nu cosmetizezi, nu inventezi. Orice jurnal adevărat este o cronică de viață, chiar dacă orice punere în pagină sfârșește prin a fi literatură. Important era că făceam reportajul zilelor însoțit de palpitul lor afectiv și singura mea grijă era să circumscriu cât mai acurat o experiență de a cărei excepționalitate, pe măsură ce avansam, deveneam tot mai conștient.

 

„Jurnalul de la Păltiniș nu a fost o carte disidentă, ci doar subversivă”

Oare nu erați deloc conștient de potențialul lui subversiv, de vreme ce trăiați clipă de clipă efectul terapeutic și eliberator al Păltinișului ?

Pe-atunci nu știam mai nimic despre ce însemnase lotul Noica-Pillat, iar Noica nu vorbea de faptul că, în 1958, vreo 20 de oameni intraseră la pușcărie pentru că el „evada” săptămânal din domiciliu obligariu de la Câmpulung și, odată ajuns la București, citea într-un grup de prieteni pagini din interpretarea lui la Fenomenologia spiritului a lui Hegel. Socoteam, așadar, că în aventura noastră păltinișană nu era nimic disident. Dovadă și faptul că povestea ei a fost publicată în 1983. Jurnalul nu a fost o carte disidentă pentru că nu contesta făţiş realitatea istorică a momentului şi, cu atât mai puţin, puterea comunistă. Nu denunţa, nu se „ridica împotrivă“ şi nici măcar nu „făcea aluzie la”.

Mai apoi, târziu după ’90, când mi-am putut citi la CNSAS, în 2006, dosarul de urmărire informativă al Securității, am înțeles că Jurnalul era, în sens etimologic, sub-versiv, „răsturnător de realitate“. Atunci, în anii ’70, noi nu ne dădeam seama de asta. În schimb, din dosarul de la CNSAS,  rezulta că Securitatea era la o adică pregătită pentru eventualitatea unui „lot Noica 2”. În insectarul ei eram prinși la rubrica „duşmani ai orânduirii şi ordinii de stat“.

Cântărită cu măsura lumii reale, lumea Păltinişului era ireală. În comunism, singura realitate existentă e cea construită de sus în jos. Comunismul este cel mai voluntarist proiect al istoriei. Fiecare bucăţică de istorie este proiectată, construită, indusă. Există o singură lume, compactă şi etanşă, în care intram cu toţii.

 

Ați spus asta în articolul „După douăzeci de ani”, din volumul Amintiri, evocări, portrete: „Păltinișul nu întreţinea nici o legătură cauzală cu lumea reală”.

Așa e. Am spus că din orice punct al istoriei de atunci ai fi pornit nu puteai ajunge la Păltiniş. Din ce geografie făcea el parte? Celor care deschideau Jurnalul li se desfăşura în faţa ochilor un ţinut a cărui existenţă nu putea fi dedusă din realitatea înconjurătoare. Am explicat acest lucru în articolul de care ați pomenit. Spuneam acolo că „lucrul cel mai greu de înţeles era că ţinutul acesta mirific, care avea acelaşi grad de realitate cu ţara homerică a lotofagilor, se înălţa în mijlocul celei mai urâte dintre lumile posibile şi, prin însuşi acest fapt, o anula”. Și continuam:

„Cred că succesul cărţii în epocă are o explicaţie simplă: citită în lumea grotescă a lui Ceauşescu, a activiştilor de partid şi a securiştilor, ea a fost resimţită ca un basm cultural. Într-un moment al istoriei în care tot ce era spiritual era traficat şi prostituat se putea, iată, fugi în sus. Sunt convins că paginile Jurnalului au fost citite ca o poveste pentru oameni mari, în care «eroii» erau urmăriţi cu sufletul la gură în drumul lor către partea înaltă a fiinţei noastre în ascensiunea lor. Ce straniu trebuie să fi fost spectacolul unor persoane care vorbeau normal, care gândeau pe cont propriu,  care nu umblau cu subînţelesuri şi care nu se adresau publicului trăgând cu ochiul la cenzură! Ce paradă impudică de libertate! De unde se iscase această lume neatinsă de comunism şi, astfel, subversivă prin chiar esenţa ei ficţională? Era oare cu putinţă ca diavolul istoriei să se fi străduit de pomană vreme de câteva decenii? De ce se termina puterea lui în faţa acelei cruci a culturii ridicate pasional de Noica şi slujită după un adevărat ritual de o mână de «discipoli»? Şi, mai ales, de ce susţinea profetul ăsta demodat, cu bască şi ghetre, că toţi cei care vor voi să se mântuie vor fi obligaţi să poarte crucea nu tocmai uşoară a culturii?”

                         

„Gândirea liberă presupune măcar câteva dintre lecturile esențiale ale unei vieți”

„… să înveţi să gândeşti. Acesta este lucrul pe care am sperat să-l învăţ de la Noica”, spuneaţi, la o vreme după apariţia Jurnalului. Dar nu gândim oare cu toții? E un alt fel de a gândi acela care se dezvoltă în preajma unui mentor? Sau, reformulând: aceia dintre noi care nu am avut norocul de a întâlni un astfel de „antrenor cultural” cum putem învăţa să gândim?

Răspunsul depinde de gradul la care vrei să-nveți să gândești. Există un mod de a gândi profesionist, specific, să zicem, filozofiei. El presupune studierea marilor gânditori ai lumii și frecventarea domeniilor adiacente ale cunoașterii. Mai există însă un mod de a gândi care nu presupune neapărat „gândirea profesionistă”, ci doar, aș zice, „demnitatea gândirii”, acel grad de instruire și șlefuire a minții care presupune că nu poți fi manipulat, prostit, folosit în mod cinic ca „idiot util”, pentru a cita faimoasa expresie care i se pune în seamă lui Lenin. Altfel spus, capacitatea de a-ți confecționa o „gândire curată”, „îngrijită”. Ea începe – să nu râdeți de mine! – cu o bună cunoaștere a gramaticii unei limbi, adică cu corecta punere laolaltă a cuvintelor, cu sintaxa. La greci, sýntaxis trimitea la orice punere în ordine. De la ordonarea unei societăți, la așezarea soldaților în formațiunea de luptă și până la cuvinte, totul era „sintaxă”.

Fiind un lanț logic de îmbinare a cuvintelor în propoziții și a propozițiilor în fraze, sintaxa e totodată o punere în ordine a gândirii. Sintaxa e în mod originar gândire. Pentru că presupune scrierea și vorbirea corecte, gramatica este primul antrenor de gândire. Când Noica spunea „am trei condiții pentru o femeie: mâini frumoase, o voce plăcută și o gramatică îngrijită”, prin „gramatica îngrijită” numea de fapt inteligența și gândirea. Limba gândește în mod natural și, de aceea, pentru o gândire aprofundată, care vizează esența, de mare folos e și coborârea în straturile atomice ale limbii, ajungerea la etimologii, iar pentru noi, ca români și europeni, ajungerea la etimologiile elementare ale elinei și latinei. Nu degeaba, președintele Emmanuel Macron a pledat, alături de ministrul francez al Culturii, pentru creșterea orelor de elină și latină în colegiile din Franța. În joc, cu aceste „limbi moarte”, sunt fundamentele Europei.

 

Rezultă din ce spuneți că orice bun cunoscător al gramaticii este „gânditor”. Inclusiv un absolvent de bacalaureat care a luat nota 10 la limba română?

Nu știu dacă sunteți malițioasă… Aș putea răspunde că da, de vreme ce o limbă bine cunoscută este o „propedeutică”, o introducere la gândire. Dar m-aș grăbi să adaug că o gândire împlinită trebuie exersată și antrenată prin citit. Drept care, gândirea liberă presupune măcar câteva dintre lecturile esențiale ale unei vieți. De fapt, tot ce vorbim trimite în cele din urmă la voința de a te construi ca individ sau la voința de a avea un destin. În termeni noicieni, asta s-ar traduce prin faimoasa lui „devenire întru ființă”, ieșirea din curgerea oarecum tâmpă a vieții trăite statistic, ca „devenire întru devenire”.

 

„Noica avea obsesia ctitoririi, a faptei care răzbate și în viitor”

„Cum pătrunde spiritul în lume?” – l-aţi întrebat, la începutul anilor ’70, pe Constantin Noica. Aceasta a rămas „marea întrebare a Păltinişului”, cum o numiţi, devenind tema fundamentală a Jurnalului... V-a răspuns atunci: „Intră într-un mod miraculos, spun eu, aşa cum într-un mod miraculos intră spiritul în general în lume. Pentru a intra în lume, spiritul nu se distribuie dintr-odată în ea, deci nu se distribuie dintr-odată în multiplu, ci mai întâi în Unu, care la rândul lui se distribuie într-un unu-secund pentru a deveni apoi multiplu: Dumnezeu-Unul se distribuie în Fiul Unic, şi abia acesta se distribuie în toţi. Totul e să ai Fiu. Miracolul ultim al filozofiei este miracolul ultim al spiritului însuşi, care ca Unu nu se difuzează în mulţi, ci tot în unu, rămânând ca abia în a doua instanţă să se multiplice cu adevărat.” V-a numit, la un moment dat, fiu al lui. Deci dumneavoastră erați văzut ca fiind acea a doua instanță care avea menirea de a-l multiplica. Ați conștientizat atunci această „misiune”, să o numesc așa, pe care v-a încredințat-o mentorul dumneavoastră sau mai târziu?

Atunci n-am conștientizat-o deloc. Mult mai târziu mi-a trecut mi-a trecut prin cap că Noica gândise cu noi pe termen lung, că, pentru el, antrenarea gândirii fusese pregătirea unei ustensile de reconstrucție socială ulterioară pe care el ar fi putut să n-o apuce. Noica avea obsesia ctitoririi, a faptei care răzbate și în viitor.

„Humanitas e o instituție a libertății de gândire pe care Noica a ctitorit-o”

Aţi afirmat că existenţa editurii Humanitas – care a împlinit, în februarie anul acesta, 35 de ani – i se datorează lui Constantin Noica. Deja el nu mai era în viaţă când aţi înfiinţat-o. Există o legătură între acea pătrundere a spiritului în lume, pe care v-a „predat-o” în anii păltinișeni, rolul „de a doua instanță” pe care vi l-a atribuit  și înființarea Humanitas?

Din plin! În fond, el este adevăratul ctitor al Humanitas-ului, o editură de științe umaniste, terenul de joc pe care Noica ne-a antrenat. În formă, ctitor al editurii e Andrei Pleșu, care, ca ministru al Culturii, m-a întrebat, în ianuarie 1990, dacă vreau să construiesc un palat pe locul rămas liber după demolarea Editurii Politice, adică a unei „gropi de gunoi pe verticală” a ideologiei comuniste. Iar eu, zicând, „da”, am devenit ctitor în fapt. Așa de simplu e totul: în fond, în formă, în fapt… Noica a fost un recuperator de minți. Eu însumi sunt produsul libertății de gândire pe care el m-a învățat să o câștig. Humanitas e o instituție a libertății de gândire pe care Noica a ctitorit-o.

 

Citându-vă, din nou, Constantin Noica v-a pregătit „făcând un gest cu bătaie lungă, pentru momentul în care cărturarul ar fi revenit la rampa istoriei pentru a repara ceea ce tot istoria stricase”. Aș spune că se poate afirma că, prin cărţile editate, Humanitas a reparat ceea ce istoria stricase, ajutându-ne să aflăm ori să nu uităm.

Da, „istoria stricase” înseamnă că acele șapte decenii de comunism sovietic și patru decenii de comunism dăruite de ruși cu forța, după război, Estului Europei au șters memoria spirituală, veche de 2500 de ani, a Occidentului. Imaginați-vă că un om matur este retrogradat de la vârsta de 50 de ani la cea de 5 ani, ștergându-i-se memoria și că, resetat, în locul celor mai splendide valori selecționate de-a lungul generațiilor, creierul său e „dotat” cu „violența luptei de clasă” și cu cortegiul de crime aferent. De cât timp are el oare nevoie pentru a fi readus la starea de funcționare după ce i s-a șters tot ce era mai de preț în el? În această operație de „reparare” și recuperare s-a angajat Humanitas începând din ’90.

 

Ce-ți trebuie ca să devii „antrenor cultural”

La eliberarea din temniţa comunistă, în iunie 1964, Constantin Noica i-a spus ofiţerului de Securitate responsabil cu „reeducarea” deţinuţilor, că şi-ar dori să devină „antrenor cultural”. Orice om cu un bagaj cultural foarte solid poate deveni „antrenor cultural” sau mai este nevoie de ceva?

Da, mai e nevoie de o enormă generozitate, de capacitatea de a fi dispus să investești o bună parte din timpul tău în altul. Și să știi să-i găsești pe cei care merită investiția asta din partea ta. Altminteri, îți pierzi timpul degeaba.

Noica i-a căutat sub forma „celor douzeci și doi”, apți pentru „cultura de performanță”. I-a căutat bătând țara în lung și-n lat, plecând de la premiza că într-o țară de 22 de milioane de locuitori este fatal să existe un individ superdotat la un milion de oameni. Se interesa de existența tinerilor mai răsăriți din fiecare oraș mare și mergea să-i întâlnească având la el un caiet în care trecea numele celui întânit și răspunsurile la rubricile puse pe două coloane: „Ce știe” și „Ce-i trebuie?”.

Ați mai auzit vreodată de așa ceva? Acest tip de altruism se numește „patriotism”. Asta înseamnă a-ți păsa de calitatea cărămizii din care este construit edificiul social care e țara ta. Metafora îi aparține lui Noica. Nu poți înălța un edificiu uman solid cu analfabeți.

Raționamentul lui Noica, din faimosul text publicat în revista Ramuri, în 1981, „Cei douăzeci și doi sau cultura de performanță”, era de o simplitate dezarmantă: dacă detectez cele 22 de genii ale unei populații de 22 de milioane, atunci vom avea acele „performanțe culturale” care – „fie că este vorba de mari invenții, de mari idei, forme de organizare și manifestare socială sau mari creații – hotărăsc afirmarea și supraviețuirea popoarelor”. „Cultura de performanță”, ca asimilare a tot ce au dat mai bun omenirii vârfurile tuturor generațiilor, trimitea direct la artizanii civilizației. Doar ei pot să scoată specia din fireasca ei inerție și „să mute din loc bolovanii, cu noi cu tot”.

Noica a fost, în cultura noastră, unul dintre acești performeri care nu s-a mulțumit doar cu desăvârșirea ipostazei sale auctoriale. Din „opera” sa nu făceau parte doar cărțile sale, chit că pe acestea le iubea cu patima proprie creației în genere, numindu-le „copiii mei”. Numai că pentru Noica „a crea” implica mai mult decât a-ți scrie propria operă. Implica deopotrivă destinul unei comunități. De aceea era convins că trebuie să apară creatori care să-i învețe și pe alții să creeze.

 

Ce erau discipolii pentru Noica?

De aceea și-a dorit Constantin Noica să aibă discipoli?

Da, de aceea, și Cioran o spune apăsat într-una din scrisorile sale din Epistolar. El pomenește de pasiunea de formator spiritual care l-a urmărit pe Noica încă din anii tinereții. „A avea discipoli a fost marea ambiție a vieții sale“, spune el. Iar tocmai această „ambiție“, satisfăcută din plin, este cea pusă în scenă în Jurnalul de la Păltiniș.

Așadar, nu și-a dorit discipoli ca să aibă în jurul său un cerc de adulatori care să-i garanteze existența unui capital de posteritate. Obsesia lui – „patriotică”, cum spuneam, în cel mai înalt sens al cuvântului – era să construiască oameni cu destin. Noi ne naștem ca „pui de oameni”, dar ideal e să apară cineva care să ne „seducă”, adică, latinește vorbind (seduco înseamnă „duc la o parte“, „trag la o parte“, „iau deoparte“), să ne scoată de pe drumul mare și să ne con-ducă (să ne însoțească o vreme) până ne pun pe drumul nostru, pe care vom merge, de-acum singuri, „doar pe urmele noastre” (asta zice Nietzsche, în Zaratustra).

 

Ce v-a convins, în anii ’70, să acceptaţi așa-numitul „arest cultural” pe care vi l-a propus Constantin Noica?

Nevoia de prealabilă supunere în vederea dobândirii unei libertăți viitoare. Asta e regula binomului maestru-discipol. Mai presus de orice, Noica a fost un profesor de libertate.

 

Ce este o „stare de spirit“ în sens noician

În „Școala” pe care Noica o visa urmau să se deprindă „stări de spirit”, am aflat din Jurnalul filozofic scris de el în 1944. Stările de spirit necesită un proces de învățare sau doar unele dintre ele?

Stările de spirit nu se învață, se induc. Mi s-a pus de mai multe ori, și pe bună dreptate, întrebarea asta: ce erau acele „stări de spirit”? Vă propun să  mergem la felul în care Noica și-a definit prima oară proiectul Școlii în 1944, în cartea de care ați amintit. Avea 35 de ani. Aici, în Jurnal filozofic, se află forma în care i-a încolțit ideea. (Este a zecea notă de la începutul cărții, pagina 9 din ediția originală.) Iată cum e formulată:

„Gândul Școlii, al celei unde să nu se predea nimic, mă obsedează. Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conținuturi, nu sfaturi, nu învățături. De aceea nici nu trebuiesc lecții. Chiar unui om care te întreabă, nu ai nevoie să-i dai «lecții»”.

Primul lucru de observat aici e suprimarea scenografiei tradiționale a școlii: sala de clasă, bănci plus catedră. Era într-o duminică, 30 septembrie 1979, la Păltiniș, când Noica, în Jurnalul de la Păltiniș ne-a spus unul dintre gândurile lui despre Heidegger:

„Hei­deg­ger are ceva din la­tu­ra bună a în­ţe­lep­tu­lui orien­tal. E în el […] un fel de «vino să stai lân­gă mine» («Upa­ni­şa­de» asta în­seam­nă), «vino să stai lân­gă mine şi să taci», «upa­ni­şezi», îmi pla­ce să spun.”

Scenariul acesta nu este al unui profesor care predă, e unul al „gurului”, al maestrului și al discipolilor. Aceștia stau la Păltiniș în jurul lui Noica – fie însoțindu-l într-o plimbare, fie într-o cameră, seara, la o șuetă, fie pe trunchiul unui copac doborât, în pădure, sub primele raze de soare ale primăverii, fie la cantina din stațiune în timpul mesei de prânz –, se uită la el, îl ascultă, tac sau, din când în când, îi pun câte o întrebare.

Presimt însă că o să mă întrebați: cine sunt acești „discipoli”? Cine sunt cei care și-au câștigat, și cum anume, dreptul de a sta în preajma lui, de a-l asculta și de a-i pune din când în când, sfioși, câte o întrebare? Ei au fost aleși în prealabil, cu grijă, nu? Așa e. Sunt oameni cu studii universitare, asistenți la facultate, cercetători, poate tineri cu articole, eseuri sau chiar cu cărți publicate. Ce îi recomanda să ajungă la Păltiniș? Nu are rost să revin, căci am răspuns deja, vorbind de „cei douăzeci și doi”, cum anume îi selecta Noica.

 

Așadar, ce se întâmpla la Păltiniș?

Față de prima formulare a proiectului Școlii descris sumar în Jurnalul filozofic – ba chiar puțin cețos și cu accente de „serată muzicală” (în loc de „lecții” – „o carte pe care o scoți din bibliotecă, un Preludiu de Bach pe care-l pui seara, în liniște, sau un exemplu de seninătate culturală…”) –, între timp (după treizeci și ceva de ani), lucrurile se nuanțează. La Păltiniș, cei aleși în prealabil de Noica sunt puși „să lucreze la cantitate” sau, altfel spus, „să mănânce jăratec”. Aceasta este prima etapă a uceniciei. Se fac liste de „lecturi pentru vacanță”, discipolii au normă de pagini pe zi, iar serile, în jurul unei țuici, li se cere să-și prezinte ideile, proiectele, să țină o prelegere…  Și, fără să-și dea seama, cu toții „cresc”, iau în „greutate intelectuală”. Pe câțiva dintre noi, dintr-o anumită curtoazie aristocratică, ne răsfăța uneori, imaginând un viitor în care, spunea, aveam să-i luăm la început un ghem, apoi un set, apoi, într-o bună zi, meciul.

 

„Cartea, pentru Noica, nu trimitea la «cultura de salon»”

„Noica a inventat Paradisul la Păltiniş pentru a face suportabil infernul din jur”, scrieţi. Se poate evada dintr-o realitate sumbră doar printr-un refugiu în cărți, în idei frumoase, în gândire?

Nu, desigur, se poate evada și altfel: și prin înot, prin excursii, prin tenis, prin mers cu bicicleta… Dar astea toate nu iradiază, sunt tautologice, trimit doar la cel care le practică, nu pot fi împărțite cu oricine pe lume. Or, pentru Noica, spiritul pe care-l pune în joc cultura e iradiant, are proprietatea de a putea fi împărtășit și împărțit cu alții fără să-și diminueze substanța.

Și, într-adevăr, cu timpul s-a produs inducția de care pomeneam: stările de spirit nu se învață, se induc. Cel puțin pe mine, Noica m-a adus în punctul în care am ajuns să merg pe picioarele mele, nesusținut, fără să-mi dau seama. Maestrul scosese din mine, fără știrea mea, ceea ce fără el ar fi rămas o virtualitate neexploatată. Învățasem fără să știu că învățasem. Operațiunea fusese una de tip alchimic, una de extragere a spiritului pur ca gândire din atanorul culturii. Cât de mult își precizase între timp Noica, față de Jurnal filozofic, proiectul Școlii,  rezultată din această notație făcută în 1965 în Jurnal de idei:

„Înțelepciunea nu e ceva care se învață: e ceva care se trezește. De aceea o școală de înțelepciune este posibilă. (…)

Despre înțelepciune prin cultură. Nu ca înțelepciunea sfințeniei; nu ca înțelepciunea indiană.

Această înțelepciune prin cultură, ca formă ultimă a culturii, cultivării de sine, ne e dată nouă.”

De-abia acum se precizează sensul programatic al „stărilor de spirit” și (totuși!) al „predării” lor ca trezire. După ce antrenamentul cultural început cu ingurgitarea marilor cărți ale filozofiei, teologiei și literaturii – cele mai importante sau dificile dintre ele beneficiind de ghidajul maestrului – se încheie, mintea ajunge să fie însămânțată și cultivată cu „stări de spirit” care fac cu putință gândirea pe cont propriu.

Dar conștiința acestei gândiri eu n-am căpătat-o din clipa în care am ieșit pe poarta Școlii, ci mai târziu mult, mult mai târziu. Și acum ne întoarcem de unde am plecat: de la episodul cu înregistrarea radiofonică…

„Certificatul meu de absolvire al Școlii de la Păltiniș a fost Jurnalul de la Păltiniș”

… spuneați că ați avut senzația că, citit în întregul lui, Jurnalul păltinișan v-a explodat în față.

Întocmai, atunci am înțeles că, scris și publicat, Jurnalul de la Păltiniș stătea mărturie că ucenicia mea se terminase, de vreme ce reușisem să obțin o epură a limbii în care cuvintele transmiteau în cea mai limpede formă cele mai dificile sensuri. Cartea aceasta stranie devenise însuși certificatul meu de absolvire al Școlii lui Noica. Ea scosese în lume „despărțirea” dintre maestru și discipol, despre care Noica avea să se mire, la scurtă vreme după ce citise Jurnalul, că nimeni nu o simțise. „Ceea ce mă surprinde este că nimeni nu simte «despărțirea». Să rămână, măcar acesta, secretul înstrăinatei noastre iubiri“, îmi scria el pe 7 decembrie 1983, mulțumindu-mi totodată pentru „unul din cele mai frumoase daruri ale prieteniei noastre, un dar sortit să întregească și lumineze pe celălalt“.

 

„În viaţă rămâne mereu ceva de făcut chiar şi atunci când se pare că nu mai e nimic de făcut”

La Păltiniş, ne spuneţi, v-aţi ocupat de o cultură care ţinea de „alfabetul unei civilizaţii, selecţia operată vreme de milenii a valorilor umanităţii pe care comunismul era pe cale să le evacueze în numai câteva decenii de existenţă.” Poate comunismul nu a reuşit să le evacueze, dar ceea ce a urmat după, în anii de libertate, pare să împingă, în mod straniu, la o autoevacuare. Parafrazându-l pe maestrul dumneavoastră, ce mai e de făcut când se pare că nu mai e nimic de făcut?

În discreția alpină a Păltinișului, Noica a făcut poate mai mult decât să ne întărâte și să ne scoată în arena politică a momentului. Autoritatea lui, în ochii noștri, era enormă și, dacă ar fi vrut, ar fi putut-o face. În loc de asta,  a format o mână de tineri, crescându-i în cultul atemporal al valorilor umanismului occidental. „I-a născut”, punând în ei tot ce era mai bun în el: credinţa că adevăratele bunuri sunt cele pe care – asemeni soarelui sau spiritului – poţi să le împarţi cu alţii fără să ajungi să le epuizezi. I-a pregătit – ne-a pregătit –, făcând un gest cu bătaie lungă, pentru momentul în care cărturarul ar fi revenit la rampa istoriei pentru a repara ceea ce tot istoria stricase.

Într-o vreme de indigenţă fizică şi spirituală, Noica ne-a învăţat că bucuria se poate naşte de dincolo de posesiune şi că în viaţă rămâne mereu ceva de făcut chiar şi atunci când se pare că nu mai e nimic de făcut. Că singura salvare într-o vreme de restrişte este să iubeşti ceva care poate fi iubit în comun. Ne-a dat câtorva dintre noi, şi a sugerat şi altora, o soluţie de viaţă edificatoare, atunci când se părea că la îndemână nu există decât compromisul şi pierderea oricărui reper moral. Tot în Jurnal de idei, există o însemnare care pare să strângă tot ghemul vieții lui Noica:

„Trăiesc în ceasul când se poate pune întrebarea aceasta atât de adâncă:

Ce e de făcut când nu mai e nimic de făcut?

Într-o cultură minoră, în anii aceștia , cu trecutul acesta, cu interdicțiile acestea – ce e de făcut?

Și-mi pun singura problemă ce poate fi pusă acum, problema întrebării. De la ea poate renaște lumea. Dar și a mea?”

Iar în marginea notei scrie: „Mobilizare. E de făcut…”

În Despre limită, la sfârșitul capitolului „Nehotărârea și absența de destin”, există un ADAOS care comentează întrebarea „ce e de făcut când nu mai e nimic de făcut?” Recitindu-l acum, cred că descâlcesc în el temeiul psihologic (ce sărac sună aici cuvântul psihologic, când în joc e de fapt un munte de voință și o explozie de încrâncenare a ctitoririi) pe care Noica a făcut cu putință Păltinișul:

„Această întrebare ascunde în sine insis­­tenţa ne­resemnării: de vreme ce, în condiţiile în care nu mai e nimic de făcut, întrebarea «ce e de fă­cut?» se pune, în­seamnă că este totuşi ceva de fă­cut. În­seamnă că se pare că nu mai e nimic de făcut, în­seamnă că am renunţat prea devreme, în­seamnă că ceva firav, ascuns, neîn­sem­nat, ceva care pesemne că nici nu are aparenţa fa­ce­rii – mai este de fă­cut. Ceva modest, ceva palid, ceva ne­spectaculos, ceva care ne-a scăpat din vedere tocmai pentru că era atât de neînsemnat, ceva la care lumea nu se gân­deşte pentru că acest lu­cru nu este în ca­lea lumii – mai este de făcut; ceva care, retranşându-se în alt registru al facerii, poate să devină promisiunea unei fapte viitoare; ceva care face parte din acea specie a facerii al cărei efect nu este vizibil; ceva care ţine de specia ine­ficace a facerii: e de ru­gat, de gândit, de întrebat; e de răbdat, de aşteptat, de sperat. Iar până la urmă e chiar de făcut.

Însăşi întrebarea «Ce e de făcut când nu mai e nimic de făcut?» este un asemenea lucru. Ea este o între­bare a nerenunţării: în ciuda faptului că nu mai e nimic de făcut, continuă să se pună în­treba­­rea «ce e de făcut?» Simpla punere a acestei între­bări trădează o zbatere, o neacceptare şi o stare de veghe; ea păstrează intactă perspectiva fa­ce­rii. Când această întrebare nu se mai pune, drama re­nunţării este consumată. Infernul este locul în care între­barea «ce e de făcut?» nu se mai pune. Când însăşi în­trebarea «ce e de făcut când nu mai e ni­mic de fă­cut?» nu se mai pune, atunci abia în­seamnă că nu mai e nimic de făcut.

Dar Noica și-a pus-o și, punându-și-o, nu ne-a lăsat să sfârșim în infern. La el, «promisiunea unei fapte viitoare» devine fapta viitoare. Detectând prin proiectul său perspectiva facerii, Noica instituie fapta însăși și, implicit, răspunde la întrebarea «ce e de făcut?». De făcut, răspunde el, e ce fac eu acum cu tinerii aceștia, de făcut e viitorul pe care-l arunc prin ei în lume. Când s-a propus «antrenor cultural», el nu voia să scoată din noi «cai de circ» pregătiți pentru spectacole în saloanele culturii, ci, spunea, «cai de curse», îndreptare de conștiință pentru o generație pregătită să joace un rol în istoria ce avea să vină. Noica ne-a căutat pentru că ştia că devine în noi şi că sensul lui de a fi era în fond dincolo de el, în acea misterioasă nevoie – care e în tine câtă vreme ești viu – de a împinge viaţa mai departe, făcând‑o să renască, de fiecare dată, în splendoarea altei întruchipări.”

 

„Visele sufletului” și „visele spiritului”

„Să nu laşi, dragul meu, niciodată trecutul să vină peste tine”, v-a spus Noica. Cum putem evita această „venire peste noi” a trecutului?

În întregul ei, ideea este formulată astfel: „Să nu laşi, dra­gul meu, nici­o­da­tă tre­cu­tul să vină peste tine. Pen­tru că el nu vine de­cât lu­ând două chi­puri rele: pe cel al re­gre­te­lor sau pe cel al re­muş­că­ri­lor.“

Ca să o înțelegem, trebuie să coborâm „la în­ce­pu­tul înce­pu­tu­ri­lor”, ceea ce înseamnă la prima carte a lui Noica, Mathesis, scrisă la 23 de ani. Ea a luat, împreună cu Nu a lui Eugen Ionescu și Schimbarea la față a lui Cioran, în 1934 Premiul Scriitorilor Tineri al Fundațiilor Regale. Nu mă sfiesc să vă rog, dragă doamnă Melania Cincea, să-mi permiteți, în încheierea interviului nostru, să preiau cuvânt cu cuvânt un pasaj din ultimul capitol al Jurnalului de la Păltiniș, cel intitulat Sfârșitul, în care relatez ultimele zile din viața lui Constantin Noica. Oricum, nu cred să și-l mai amintească cineva. Acest pasaj începe cu felul în care am crezut eu că trebuie interpretat Mathesis, ca fundament deopotrivă al vieții și al operei sale.

„Cartea este a unui tânăr filozof ajuns la vârsta la care încearcă să să în­al­ţe, în­tre el şi lume, pa­vă­za pro­priu­lui sis­tem. In­tra­rea noas­tră în lume este in­tra­rea unor in­firmi. To­tul, în ju­rul meu, mă des­tra­mă: isto­ria, în­tâm­plă­ri­le cu­ren­te, cei mai mulţi din­tre oame­nii care îmi ies în cale; dar de­o­po­tri­vă pro­pri­ile mele trăiri, exaltă­ri­le şi în­tris­tă­ri­le mele, răul aces­ta deşi­rant care roa­de în mine şi care se în­al­ţă la su­pra­fa­ţă ca floa­re otră­vi­tă a sufle­tu­lui meu.

Mat­he­sis, pri­mul „copil spiritual” al lui Noica, se năs­cu­se din aceas­tă ră­fu­ia­lă cu bo­gă­ţia des­tră­mă­toa­re a vie­ţii, cu viaţa trăi­tă la în­tâm­pla­re sau care te tră­ieş­te cum vrea ea. Scrisă la 23 de ani, car­tea aceasta pur­ta încă în ea urma ghimpe­lui care se în­fip­se­se de tim­pu­riu în car­nea unui ado­lescent vul­ne­ra­bil. Dacă lu­mea te în­groa­pă în ea, ase­meni ni­sipu­ri­lor miş­că­toa­re, refu­zân­du-ţi de la bun în­ce­put un chip al tău, iar dacă trăi­ri­le tale te ard şi te des­tra­mă, nu se im­pune oare ur­gen­ţa năs­co­ci­rii unei arme de apă­ra­re şi atac, în­drep­ta­tă îm­po­tri­va răului vie­ţii?

Noi­ca desco­pe­ră din ca­pul lo­cu­lui — şi toc­mai din ca­u­za aceas­ta el este de­o­po­tri­vă fi­lo­zof şi în­ţe­lept prin vo­ca­ţie — că ideea şi sis­te­mul sunt uni­ce­le re­me­dii în faţa asal­tu­lui continuu al vie­ţii. Aces­tea două sunt pe­da­go­gi­ce şi for­ma­ti­ve: nici una din­tre ele nu este nă­zuin­ţă oar­bă de cu­noaş­te­re şi or­do­na­re în sine, ci or­di­ne mân­tui­toa­re. În faţa pu­hoa­ie­lor dez­or­do­nate ale vie­ţii, Noi­ca ri­di­că, de­o­po­tri­vă ana­te­mic şi ci­vi­li­za­tor (ceea ce în­seam­nă: dă­tă­tor de for­mă şi de re­gulă a spiri­tu­lui), cru­cea pro­priei sale idei („ai me­reu ne­vo­ie de o idee ca prin­ci­piu de or­ga­ni­za­re al vie­ţii“).  Și atunci pu­hoa­ie­le se do­mo­lesc pen­tru a in­tra cu­minţi în mat­ca pro­pu­să de fi­lo­zof.

Din­tru în­ce­put con­şti­in­ţa, care îşi cre­ează obiec­tul pen­tru a în­vin­ge con­ţi­nu­tul ne­mij­lo­cit al vie­ţii, de­vi­ne se­diul unei ex­tra­or­di­na­re în­cor­dări a voin­ţei: cu aju­to­rul con­struc­te­lor ei, eu mă do­min, mă de­pă­şesc şi ies din ro­bia „su­fle­ţe­lu­lui“. Ma­the­sis era o car­te de­spre buna gos­po­dă­ri­re a vie­ţii in­te­rioa­re cu aju­to­rul fi­lo­zo­fiei. Con­struc­ti­vis­mul lui Noi­ca — sis­te­mul — era pus în sluj­ba unei fi­lo­zo­fii a vie­ţii cu cer­tă com­po­nen­tă so­te­rio­lo­gi­că: dacă vei re­uşi să pui lu­mea — şi pe tine în­suţi — în or­di­ne cu aju­to­rul unor ar­ti­cu­la­ţii men­ta­le, vei do­bândi sal­va­rea ca seni­nă­ta­te. Iar seni­nă­ta­tea în­sem­na ie­şi­re din dezor­di­nea pătimitoare a su­fletu­lui şi tre­ce­re în ordinea spi­ri­tu­lui. Ideea, ca agent al fi­lo­zo­fiei, în­sem­na toc­mai asta: mo­dul de a pune o dis­tan­ţă în­tre tine şi tine.

Acest pro­gram vo­lun­ta­rist, enun­ţat în pri­ma sa carte, a fost res­pec­tat şi îm­pli­nit de Noi­ca cu un fel de re­ve­renţă sa­cră faţă de sine în­suşi. Efi­gia lui Noi­ca este con­tu­ra­tă de li­ni­i­le aces­tui efort re­i­te­rat: dacă via­ţa nu me­ri­tă trăi­tă de­cât îm­bră­ţi­şa­tă prin­tr-o idee, ideea aceas­ta tre­buie la ne­sfâr­şit ra­fi­na­tă pen­tru a de­veni tot mai aptă să su­pu­nă via­ţa îm­bră­ţi­şă­rii sale. Desigur, nu exis­tă in­sta­la­re de­fi­ni­ti­vă în spi­rit (ca do­mi­na­re a pul­siu­ni­lor su­fle­tu­lui), aşa cum nu există in­sta­la­re în sfin­ţe­nie.”

Acestui credo de la 23 de ani, Noica i-a rămas fidel până în ultima zi a vieții sale. Repetându-mi-l în altă formă, pe care o redau mai jos, el a făcut totodată din piatra de hotar a tinereții – testamentul său. În capitolul „Sfârșitul”, am relatat ultima zi în care am stat în preajma lui Noica și, totodată, ultima a vieții sale. Ea a în­ce­put se­nin. Mi-a vor­bit di­mi­nea­ţa, sub im­pre­sia unui vis în care se stră­du­ia să des­fă­şoa­re până la ca­păt o idee, de­spre „vi­se­le su­fle­tu­lui“ şi „vi­se­le spiri­tului“.

„Vi­se­le su­fle­tu­lui, Gabi dragă, sunt cele care ne des­tra­mă fiin­ţa nu nu­mai când ne hăr­ţuiesc cu spai­me ori cu re­muş­cări, dar chiar şi când ne amă­gesc cu bu­cu­ri­i­le lor. Şi de ce este aşa? Pen­tru că bu­cu­ri­i­le su­fle­tu­lui nu stau, au con­sis­ten­ţa abu­ru­lui şi nu le mai re­gă­seşti când vrei să te în­torci la ele. Vi­sele spi­ri­tu­lui, în schimb, sunt din ca­pul lo­cului ale bu­cu­riei con­stan­te: ele te aşa­ză în­tr-o or­di­ne care e mai pre­sus de tine. Ele sunt de fapt vise ale adân­cu­lui, ale adân­cu­lui celui mai adânc şi mai cu­rat, şi toc­mai de aceea ele sunt ale ordi­nii în care ne în­tâl­nim cu to­ţii. Adân­cul aces­ta nu este cel al psihana­li­zei care răs­co­leşte în cloa­ca fie­că­rui su­flet, ci cel al lo­cu­lui în care de­ve­nim cu to­ţii — Unu. Vi­se­le spi­ri­tu­lui sunt vi­se­le noas­tre de în­geri. De la o vâr­stă în­colo, pen­tru că suntem ce ne-am construit să fim, ar fi fi­resc să avem nu­mai vise ale spi­ri­tu­lui.“

 

„Noica e unul dintre puținii care trebuiau să-și ceară scuze că ne părăsește”

Ultima întrebare, domnule Liiceanu: A rămas ceva nespus între dumneavoastră şi Constantin Noica? Sau ceva ce i-ați fi spus după ce ați înțeles „de neînțelesul” Jurnalului de la Păltiniș?

Nu știu ce a rămas nespus. Știu ce i-aș spune acum dacă m-ar putea auzi. Gândindu-mă că am cu aproape cinci ani mai mult decât avea el când a plecat dintre noi, l-aș „mustra” întrebându-l de ce ne-a părăsit, în plină detentă a creației, atât de timpuriu. I-aș citi, spre aducerea lui aminte, formidabila notație 2.268 pe care a făcut-o în Jurnal de idei: „A-ți cere scuze că exiști… Într-un fel, orice om fără îndăruire face asta. Dar idealul e să ajungi la ceasul când le ceri [celorlalți] scuze că trebuie să-i părăsești…”.

Poate că majoritatea suntem „fără îndăruire” și se cuvine să ne cerem scuze că existăm. Dar el e unul dintre puținii care trebuiau să-și ceară scuze că ne părăsește. Sunt foarte supărat că democrația morții este singura care funcționează fără cusur. Sunt oameni care n-ar trebui să moară niciodată, după cum alții ar trebui să dispară la timp sau, și mai bine, să nu se nască deloc, ca să-și scutească semenii de năpasta care ar  deveni.

 

• Recomandare de lectură: Gabriel Liiceanu: „Ca să existe libertate de gândire trebuie să existe mai întâi gândire”

---

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News

---