Frica de normalitate

Luate împreună, fricile la nivel de conducători, dar și conduși generează un spațiu de joc în deplină stagnare, de ieșire în decor prin care ajungem acolo unde suntem de câteva decenii.

Modificări subite, la diverse nivele, în spații de operare ale peisajului banal în care se derulează viața curentă, aflate însă în contradicție cu așteptări, aparențe, rutine cer o ripostă rapidă. Cer? Uneori, da, cel mai adesea pornesc de la sine…

Au și un brand. Frica. Rapidă, energică, și focusată pe țintă. Mobilizare deplină, chiar dacă, nu de puține ori, oarecum paradoxal, distribuția duce la dezordine. Descărcare. Frica este înainte de toate, trezire.

Dar și un impuls, adesea sever, pentru reevaluare, mobilizare internă și prin consecință, prin poziționării ferme în contextele date . („Așa dai, așa primești…”)

Inconfundabilă, ca trăire interioară, frica este, adesea, utilă. O ieșire de incendiu pentru a salva oricum, oriunde, orice… Fără a intra în colecția de ambiții și mândrii curente, frica rămâne o resursă discretă, dar de bază pentru siguranța personală. De aici și atitudinea ambivalentă, ca și discursul uzual în care este împachetată. Reținere, jenă, comparații, justificări și adesea bilanțuri pozitive…

Mai mult, opusul fricii, curajul, apare nu întâmplător ca o haină de gală într-o casă părăsită. Lăsat pentru alții. Utilizat ca excepție. Lăudat cât mai departe de gospodărie.

Nimic mai firesc. Într-o lume normală.

Ce înseamnă o „lume normală”? Cum includem aceste rutine în viața curentă? Care ar fi variantele de abordare radical diferite? Ciudate, la prima vedere. De necrezut, chiar… Și nu de puține ori, bine dosite în practica uzuală. Desigur, ele nu apar subit. Se extind lent, dincolo de percepția curentă. O contaminare ascunsă, evitând sau negând un diagnostic sever, provocator, alarmant. Aflăm prea târziu.

Pentru a înțelege, trebuie să trecem pe cealaltă parte a dealului. O lume interioară puternică, deși virtuală, ne ține în priză. Ne pune la treabă, ne acaparează. Este dependența de stările negative. Aparent, opinia comună este de a evita, de a preveni și de a combate stările negative. Nimic mai fals! O experiență îndelungată, consistentă, copleșitoare își spune cuvântul. În lumea noastră interioară. Cu amplă exprimare externă. Strigă. Urlă la noi! Subit sau ciclic. Sub diverse pretexte, conexiuni, așteptări. „Logica umană” derivă din negativ. Din necazuri, din catastrofe.

Și nu întâmplător. Ne confruntăm cu un mecanism pe cât de primitiv, pe atât de complex. Fiind complex, obligă. Fiind primitiv, e de neevitat. Și pentru a fi complet, este cel mai adesea așezat în incertitudine. Ajunge. Mai vreți? De aici și colecția de dependențe. Un pachet de dependențe, de stări negative.

Stările negative virusează viața curentă. Ar fi simplu dacă ar fi doar atât… Stările negative invadează adesea viața curentă. Subit, pe larg, în adâncime, cu desfășurări inedite. Avem obișnuința de a construi, indiferent desigur de pozitionare, o dependență puternică. Dependența de a fi pe negativ, pe supărare, îngrijorare, disperare… Oarecum paradoxal, aceasta include unele „avantaje”, „beneficii”, dacă nu chiar ”placeri”.

Puterea simplificatoare a stărilor negative se plasează ca o capcană subtilă. Nu mai intrăm în detalii, în justificări, trecem cu vederea, căutăm o ieșire, dincolo de costuri, eforturi, sacrificii.Aparent sau nu, asigură mai ușor, recunoaștere, compătimire, aprecieri și, uneori, chiar și solidaritate. E puțin? O vastă, complexă, minuțioasă cultură a plângerii în derivă pe arii vaste. Altfel, greu accesibile pentru comportamentul și gândirea comună. Oricine, oriunde, oricând are ceva de reclamat. Mai mult, „reclamația” poate viza orice, la nivele altfel de neatins. Și largi perspective.

Nu mai puțin profitabilă este justificarea neputinței. „La noi nu se poate!”

Un spațiu larg, amorf în care nu se întâmplă nimic, într-un consens general. Pașnic, blând, inert. Un faliment aproape lăudabil. O împăcare colectivă cu nimic. De aici și o falsă ieșire. În abandon. Renunțare înainte de finalizare. O lume a lucrurile neterminate. O stațiune de odihnă a rataților. Mândri de starturi, de înființări. Mai ales de înfrângeri. Cu ochii pe cei care, rămași pe margine, rămân uimiți. Apoi pleacă.

De aici, un surprinzător elitism al eșecului, privire severă către critica minoră, către toți și orice. „Ce știți voi?” Un exclusivism al eșecului deplin, ca o aventură, intrare paradoxală în contexte de nedepășit. De nedepășit prin descriere, interpretare, sublimare poetică de doi bani.

De aici plângerea generalizată, superioară ca lozincă a neamului: „Asta ne-a fost soarta!”

Profundă mediocritate. Trecutul, care în povestiri, generează prezentul, de fapt o nouă absență și prin acestea conturează un nou viitor confuz, toxic, fatal. Pare complicat, dar motivația e simplă. O diminuare atotcuprinzătoare a responsabilității individuale și colective, la bază și la top, în raport cu ce primim (moștenire…), ce avem efectiv, cum funcționează și cat merită să luăm în considerare. Dacă tot nu merge, cine răspunde?!

Ar putea apare și ca o simplă prostie. O cultură și o gramatică a prostiei. Nu e ușor, plăcut să recunoști că ești prost. Prostia colectivă este însă deosebit de confortabilă. Un adevărat parc al distracției. Pentru cei cu mintea simplă și educație sumară, devine chiar o condiție indispensabilă în derularea normală a vieții curente. Un orizont clar, sumar, sigur.

Pentru cei educați, o șansă de superioritate sumară în viață şi competiția curentă. Pentru cei vicleni: o dimensiune de neînlocuit în mecanismele manipulării, fraudării interesului public și dominației monopartizane. Să nu ne facem iluzii! Monopartidismul nu a disparut în România.

Întrebare: este prostia, individuală și colectivă o dimensiune vitală, consistentă a normalității?! Desigur, clar. Mai mult, de neînlocuit. Prostia bate tot în ceea ce privește frica. Cei proști se află în linia întâi. Nu de puține ori ajung lideri.

Colecția de frici la vârf, pentru cei care formal sau efectiv conduc, se constituie ca un spațiu extins și dinamic, minat. Frica colectivă asigură baza socială a leadership-ului. O contaminare reciprocă. Sau poate doar o complicitate generatoare de populisme cu o diversitate ideologică demnă de invidiat. La nivelul retoriciii, nu al credinţei.

Luate împreună, fricile la nivel de conducători, dar și conduși generează un spațiu de joc în deplină stagnare, de ieșire în decor prin care ajungem acolo unde suntem de câteva decenii. Un surogat de lume liberă, un kitsch al democrației populiste, cu o economie de piață păguboasă, bazată pe furat, cu o comunicare publică livrat prin miniciună și manipulare cu deschideri electorale ieftine bazate pe iluzie și aranjamente de culise. O bucătărie cu vase nespălate și gunoaie nearuncate de mult, care ne gătește la nesfârșit aceleași bucate provocatoare de stări de vomă, diaree și uneori infarct.

Cu ce meniu ieșim pe piață?

• Frica de informare corectă, completă, la zi, deschide lista. Un parteneriat pervers între cei care „ezită” să spună complet și la zi cum stau lucrurile și o așteptare leneșă, cu ochii pe telenovele, dezinteresată profund de ceea ce se întâmplă de fapt. Pentru compensare, industria de „senzațional, uluitor, de necrezut”, despre bikini și căderile de la balcon, dau miez și suflet unei mass-media decăzute sub nivelul presei comuniste în cele mai harnice companii comerciale pe piața cuvintelor și pozelor.

• Frica de analiză ”pe larg”, în întregul realității și pe gramatica sistemului, dincolo de preluări viclene ale unor stări curente sau aprofundări calificate. Cauze, efecte, surse, modele de operare, costuri, beneficii, eforturi, comparații cu alte spații, viziuni, de top sau, de ce nu, cu eșecuri, amenintari la colț de interval.

• Frica de anticipare – O preocupare firească în contexte stabile, onorabile, harnice. O spaimă ascunsă pentru jocuri de culise, matrapazlâcuri toxice și înșelătorii atotcuprinzătoare. O piață a dezvăluirilor tardive, eșecuri declanşate în forme de anihilări reciproce, între jucători parsivi, preocupați de supraviețuire, într-o lume efemeră și păguboasă. Avem oare, în Constitutie, un articol despre eșec?

• Frica de operare corectă, pe norme, reguli și mecanisme formal instalate ca o condiție a prezenței, efortului susținut și succesului firesc s-a impus ca o sursă majoră a ruinării modelului capitalismului clasic, printr-o tranziție locală de la comunismul ceaușist. O cale către nicăieri. Înlocuind subit și subtil primele inițiative reformiste prin „noii” jucători pe o piață care descalifică România ca țară europeană, ”membră” a UE , deveniti simpli jucatori de pe margine într-o piață tot mai contradictorie.

• Frica de competiție, de concurență prin diversitate, inițiativă și desprindere de trecut. În contexte și sub norme clare, unanim acceptate și asumate (nu ca o condiție, obligație, ci ca o deschidere…). Piața liberă, alegeri libere și corecte, transparență și integritate în practicarea soluțiilor-cheie din viața patriei. Lozinci? Mai grav. Câmpuri de operare pervertite amplu, decisiv și ireversibil, menite să genereze o realitate toxică, păguboasă, pe deplin falimentară.

• Frica de dialog. De formulare clară, directă, responsabilă a poziționării în raport cu agenda publică. Prin recunoașterea diversității. De dezbatere, nu doar ca un bilet de intrare la emisiuni TV, ci ca incredere în profitabilitatea publică a diversității. Rămâne loc de scandal, dezvăluiri, cercertări, mistificări. O tradiție istorică toxică resuscitată cu spontaneitate și rapid instalată în manierism.

• Frica de cei apropiați în spațiul comunitar, partinic, instituțional. Ușor surprinzator… Dar inevitabil pentru dedublarile inerente jocului de culise și dependența de manipulare resimțită în falsa desprindere de comunismul precar. Dimpotrivă, un relativism identitar deficitar exprimat prin trădări interne, traseism partidist și abandon programatic masiv pe o agendă contaminată de amânări, eșecuri și realinieri dubioase în spații strategice tot mai ambivalente.

• Frica de eșec. Colecția de eșecuri acumulată în cei 26 de ani devine copleșitoare. Ce poate fi mai sigur decât să nu încerci nimic? Să nu riști. Să nu te afli în treabă… Simplu. Să fim ”tehnocrați”. Vorbim despre toate, chiar inventăm strategii pentru 10 – 20 de ani, ipoteze amatoristice si muschi proaspeti pentru jocul de table. Cine ar putea să ne reproșeze ceva? Absența acestui ”cine” este problema!!

Societatea românească, aruncată în tranziția post-comunistă, în împrejurări încă neclare, prin surse și factori ce vor sfida pe termen lung claritatea și integritatea în raport cu interesul public, a parcurs deja cateva anotimpuri dintre cele mai exotice.

Începând cu ”revolta din decembrie 1989”, cu reforma subită și efemeră din 90 – 91, rătăcind prin diverse mineriade dubioase sau executând disciplinat guvernări mediocre, păguboase pentrru resurse strategice livrate la cerere, toate împachetate în aderări formale (UE & NATO), închidem un interval istoric toxic și păgubos. Nimic. Către nicăieri.

În acest context, sub povara unor acumulari ruinătoare pentru interesul național, pentru coeziunea publică, capacitatea de dezvoltare și mobilizare, venim puternic stăpâniți de o colecție masivă de frici. Luate împreună, ele exprimă prin apasari permanente și substantiale, frica de normalitate.

Frica de normalitate a devenit o sfidare de top pentru lumea în care trăim. Și-o asumă cineva?

Deplin pervertiți de câteva decenii pe cât de toxice pe atât de tragi-comice, otrăviți la nivel de instituțional, fiind repetenți pe cadrul normativ, procedural și în derularea unor politici publice eficiente si profitabile pentru interesul public.

Într-o nouă cultură normativă, a Vest-ului, amestec de cuvinte, pasiuni și iluzii, am ajuns să ne temem pentru o viață firească. La lumină. Pentru binele colectiv și individual. Jucat dincolo de rutina sistemului, a pasagerilor navetisti din trenul marfar uitat pe sene tot mai ruginite și, desigur, al controlorilor proaspat pensionati…

Dimpotrivă, devorăm în deplină idioțenie colectivă, cu nesaț, știri senzaționale despre evoluții halucinante, văzând (cu o urmă de invidie intimă) fraude spectaculoase, distrugeri și dezastre, zi de zi, în cele mai cunoscute sau izolate spații, pe un teritoriu numit încă România, al nimănui.

Nu de puține ori, în istoria patriei iubite, românii au fost păgubiți de dimensiuni vitale ale vieții neamului. Teritorii, bogății naturale, libertate curentă, viața linistita, perspectiva. Totuși, întotdeauna rămâne ceva de păstrat. Ca sămânță pentru o nouă regăsire, reîntregire, reimplinire.

Ce păstrăm azi? Ce lăsăm următorilor locuitori ? Care va fi noua colecţie de frici?

Articol apărut și pe pagina Dorel Șandor – Insectar politic.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News