La plajă cu trupele speciale

Nuanţa adăugată acest an paradisului provensal ţine de voalurile negre pe care civilizaţia noastră şi le-a tras pe cap de bunăvoie.

Am ajuns în La Ciotat duminica după-amiază. Primul drum, după depunerea bagajelor, a fost la plajă – în porţiunea Saint-Jean a oraşului.

Venind aici pentru a patra sau a cincea oară, e o atmosferă de déjà-vu: vila cu balcon rotund de la capătul străzii, pasajul de pietoni ce leagă îngusta Avenue d’Aquitaine de plajă (locuim după colţ, la o sută optzeci de paşi de întinderea de nisip fin), şirul de restaurante „en bord de mer” (între care favoritul nostru, l’Alizé, cu irezistibilele castroane cu moules), tufele de leandri, alb şi roz, ce se revarsă printre gardurile caselor, palmierii şi marcajele pietonale perfect trasate. Ca să vă faceţi o imagine, seara locul pare o prelungire a copertei discului Hotel California, al trupei Eagles. Poate de aceea, de fiecare dată când poposesc aici îmi vine în minte titlul unei cărţi a lui John Cheever, Oh, What A Paradise It Seems. Şi chiar aşa este – mai puţin aerul burlesc-lugubru al mini-romanului american.

Nuanţa adăugată acest an paradisului provensal ţine de voalurile negre pe care civilizaţia noastră şi le-a tras pe cap de bunăvoie. E vorba de acea burka ideologică îmbrăcată de politicienii, ziariştii „progresişti” şi intelectualii virusaţi cu poncifele corectitudinii politice. Eram obişnuit cu forfota necontenită, cu negocierile permanente dintre motociclişti şi pietoni la traversarea drumului, cu felul original de a şofa al francezilor. Pentru ce n-am fost pregătit a fost patrularea insistentă, vag ameninţătoare, inevitabil şocantă, a soldaţilor din trupele speciale. Se deplasau agale, în formaţiuni de doi, cu pistoalele automate în poziţie de tragere, de-a lungul plajei, supraveghind mişcările celor din maşini, ale pietonilor ori ale turiştilor ce se prăjeau la soare.

Nimic din atitudinea lor nu sugera c-ar fi fost vorba de-o sărbătoare oficială şi că trupele au ieşit pentru a „fraterniza” cu cetăţeanul obişnuit. Nu. În mod explicit, chiar tautologic, o civilizaţie aflată sub asediu transmitea semnale îngrijorate. Soldaţii s-au instalat într- o misiune pe termen lung, integraţi peisajului la fel de firesc precum palmierii, măslinii şi leandrii din curţile minunatelor case ale cartierului. Uimitoare e rapiditatea cu care lumea a acceptat situaţia. Când am vrut să le fac o fotografie soldaţilor, mi s-a atras, cu gentileţe, atenţia că „lor nu le place să fie filmaţi.” Îmi stătea pe limbă să spun că nici mie nu-mi place să fac plajă apărat de trupele speciale. Ar fi urmat, probabil, o replică genul „Atunci, puteţi merge în altă parte.” Aşa e. Dar unde?

Să fiu bine înţeles: nu sunt inamicul seminţiei arabe şi nu cred că albii au monopolul (politic, geografic, cultural) în eternitate asupra spaţiului european. Cred în dreptul fiecărui individ de a încerca să trăiască acolo unde are cele mai mari şanse de a-şi „afla fericirea” (cum se spune într-un document fundamental al politicii americane). Însemnările de faţă sunt doar reflexul perplexităţii în faţa violenţelor şi a sentimentului de nesiguranţă care a cuprins Europa. Nu arăt cu degetul spre o populaţie sau alta, spre o religie sau alta, dar e limpede că am intrat pe o pantă a evenimentelor ce a dus deja la schimbări esenţiale în felul nostru de a trăi. Iar în faţa acestei situaţii pare să se fi creat o prăpastie între clasa politică (şi acoliţii ei din presă, onegheuri, universităţi) şi omul de rând. Uimit, în Italia, de calitatea execrabilă a drumurilor regionale (nu vorbesc de autostrăzi), am întrebat, într-un hotel, dacă au fost ceva catastrofe în zonă. „Da, au trecut pe aici refugiaţii…”

Termen-cheie al noii ecuaţii politice, noţiunea de refugiat cuprinde un amestec baroc de victime ale războiului, oameni disperaţi, aventurieri în căutarea unei vieţi mai bune (eventual, fără muncă), radicalişti religioşi, propagandişti ai statului islamic şi, după cum s-a văzut deja, criminali nemiloşi. Înţeleg şi susţin obligaţia lumii civilizate, ferită de războiae, prosperă şi cu un îndelungat exerciţiu al compasiunii, de a întinde o mână celor năpăstuiţi. Ce nu înţeleg, însă, e de ce în Germania oamenii au fost insistent înştiinţaţi, în vara şi toamna lui 2015, că refugiaţii – de pildă, cei din Siria – sunt ingineri, medici, arhitecţi şi specialişti IT, categorii profesionale de care Bundesrepublikul are stringentă nevoie. Şi de ce, atunci când realitatea a dovedit că, în mare parte, erau fără educaţie, nimeni nu şi-a cerut scuze pentru minciună?

O reacţie a venit, însă, imediat: rezultatele catastrofale ale Angelei Merkel şi-ale coaliţiei care-o ţine la putere, la ultimele alegeri de land. Partidul antimigraţie – Alternativa pentru Germania –, eurosceptic şi xenofob, este de-acum o prezenţă indiscutabilă, cu o popularitate în creştere. Nu cred că Germania de azi e o ţară care urăşte străinii. Dimpotrivă. Dar voturile de acest fel – ca şi ascensiunea viguroasă a lui Marine Le Pen în Franţa – sancţionează comportamentul absurd al politicienilor, perceput drept un complot împotriva ţărilor pe care le conduc. Oamenii nu înţeleg, pur şi simplu, de ce sunt minţiţi. De ce sutele de mii de indivizi sosiţi ilegal din Orient sunt descrişi ca salvatori ai Occidentului decăzut, cu o rată a natalităţii catastrofală, incapabil să găsească „specialişti” altfel decât importându-i din Orient. S-a ajuns până acolo încât oficiali ai Comisiei Europene trâmbiţează lozinci defetiste de genul „dacă vrem ca cineva să le plătească pensiile, acel cineva este foarte probabil un imigrant.” Nu doar defetiste, ci trădând şi o subconştientă mentalitate neo-colonialistă.

Straniu e şi dublul standard aplicat „aliaţilor” din Estul Europei. Ca român, nu pot să nu fiu frustrat că ţara mea e ţinută în carantină la uşa Occidentului, în timp ce populaţii întregi (extracomunitare, cum se spune inclusiv la fotbal), zburdă în voie, fără acte, pe drumurile europene. Ţiganii din România şi Bulgaria sunt în continuare criminalizaţi de vigilenta presă occidentală, dar nu se suflă un cuvânt despre atrocităţile de la Köln. După fiecare nou asasinat în masă identitatea criminalilor e ascunsă sub descrieri opace – de parc-ar fi fost vorba de o catastrofă naturală.

În Occidentul acestor zile se minte cu neruşinare, se minte pe rupte. Ca şi cum ar domni peste o populaţie oligofrenă, politicienii apelează la un sistem de comunicare trucat şi vicios. Adevărurile sunt negate vehement, iar anarhia e pictată în culorile edulcorate ale unui „umanism” de operetă. Legile sunt batjocorite, tradiţiile, anulate, iar normalitatea e descrisă ca o formă de extremism. Libertatea, subînţeleasă în orice societate deschisă, de a chestiona intenţiile politicienilor e taxată drept fascism ori neo-nazism. A fi de centru înseamnă a-ţi pune singur o bandă peste gură şi a închide ochii, consimţind ca miliardele de euro necesare bunului mers al ţărilor să se convertească în stipendii pentru inşi sosiţi dintr-o parte a lumii, unde valorile tale sunt privite cu dispreţ, atunci când nu sunt distruse, la propriu, cu dinamita la centură şi cu mitraliera sub braţ.

Întrebarea care-mi stăruie în minte e de ce, totuşi, occidentalii i-au privit – şi-i privesc în continuare: ca dovadă, refuzul de a le acorda liberul acces în Schengen – ca pe nişte invadatori sălbatici pe est-europeni (cu sau fără populaţia rromă), denunţaţi în nesfârşite emisiuni de televiziune şi în articole de presă la limita extremismului. Din câte ştiu, n-a fost nevoie ca românii, bulgarii, albanezii, ucrainenii ori sârbii să fie „calmaţi” cu tancuri, pistoale automate ori gaze lacrimogene. În schimb, statele occidentale scot tot acest arsenal împotriva celor pe care televiziunile şi jurnaliştii îi preamăresc drept singura garanţie a perpetuării speciei. Deocamdată, aceasta e explicaţ ia lor, pe cât de stupidă, pe atât de periculoasă. Pentru mine, ea înseamnă însă altceva: resentimentul faţă de acea parte a Europei pe care au trădat-o cu cinism la Ialta şi-au tratat-o cu enorm dispreţ mai mult de-o jumătate de secol.

Articol publicat şi în revista România Literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News