Fosta Iugoslavie: cartea amurgului

Fiica Estului face lumină cu privire la un moment teribil al istoriei recente a Balcanilor, anume, războaiele dintre țările și grupările desprinse din fosta Iugoslavie.

 

Am avut de multe ori intuiția – și nu doar eu, cu certitudine –, că literatura, în mod fundamental aceea de calitate, ajută foarte mult, decisiv, la înțelegerea istoriei, a politicii. Literatura ajută, desigur, nu numai în aceste privințe, ci în multe altele, dar pentru economia acestui text e suficient dacă indic fie și numai aceste direcții minimale.

Dacă e să întăresc cu un exemplu această intuiție pe care o invocam mai sus, atunci, din experiența lecturilor personale recentissime, Fiica Estului este un excelent argument în acest sens; cartea aceasta este, între altele, un argument foarte puternic exact în sprijinul ideii că literatura „face lumină”. În cazul de față: romanul (scris, a propos, nu de o autoare din Balcani, ci de o scriitoare, excelentă, din Spania, Clara Uson!) face lumină cu privire la un moment teribil al istoriei recente a Balcanilor, anume, războaiele dintre țările și grupările desprinse din fosta Iugoslavie.

Mai întâi – inclusiv pentru a sugera că o lectură în duet ajută înțelegerea acestui ghem tematic atât de complicat și atât de fierbinte cum este cel pe care îl deșiră (și) volumul Clarei Uson – e de spus că există o carte puternic înrudită cu aceasta – nu sub specia literaturii neapărat, ci, mai cu seamă, în privința tematicii acoperite: este vorba despre (în fond, cutremurătorul) volum al Slavenkăi Drakulici, N-ar face rău nici unei muște. În cartea d-nei Drakulici, apărută și la noi cu ani buni în urmă, avem, mai ales, descrierea ororii. Aici, în Fiica Estului, cred că suntem la nivelul următor: avem câteva modalități care ne apropie de înțelegerea ororii, avem, dispuse după o regie compozițională magnifică, piese esențiale ale „mecanismelor” care produc o asemenea, teribilă, experiență umană. La Slavenka Drakulici avem un accent puternic asupra „ce”-ului acelor lumi infernale, aici, la Clara Uson, avem și extrem de convingătoare incursiuni, care pun la bătaie generoase procedee literare, în „de ce”-ul bolgiilor pe care le-au așezat în istorie conflictele iugoslave de la începutul anilor 90.

Fiica Estului este, în primă instanță, desigur, Ana Mladici, fata lui Ratko Mladici, înfricoșătorul militar sârb care a coordonat unul dintre genocidurile din fosta Iugoslavie. Povestea acesteia, care e pivotală pentru cartea scriitoarei spaniole, nu e însă numai un profil posibil și foarte credibil al unei femei care a existat în carne și oase – totuși, un profil pe care, ne avertizează Clara Uson, trebuie să îl citim ca aparțind literaturii, ca fiind „un text hibrid, unde realitatea și ficțiunea se întrepătrund indisociabil și care trebuie citit ca o operă romanescă, nu ca un eseu ori ca o biografie”.  Ceea ce pune Clara Uson în Fiica Estului, în personajul principal al cărții, dar și în rețeaua de personaje și de evenimente istorice alese pentru a fi povestite, înseamnă, de fapt, mult mai mult.

Există undeva, aproape de jumătatea acestui roman, o frază ceva mai lungă, derivată dintr-o formulă cu mai multe muchii a lui Gilles Deleuze („dacă ești prins în visul altuia, ești pierdut”). Iată finalul acestei fraze: „..și exact același lucru ni s-a întâmpat nouă, sârbilor, dar și altora, musulmani sau bosniaci: ne-am văzut prinși în visul lui Miloșevici, al lui Karadjici și al acoliților lor ș, ceea ce este mai rău când ești ostatic în visul altuia este că nu poți scăpa din coșmar trezindu-te”.

Imaginea aceasta este o lupă acurată și adecvată care ne permite să vedem – și panoramic, și în detaliu, și în adâncime – cum s-au aliniat, la începutul anilor 90, mai multe vise care au luat în prizonieratul lor zeci de milioane de oameni în Balcani. Și, mai ales, care ne lasă să vedem din ce anume erau compuse aceste vise teribile, aceste coșmaruri care au lăsat în urmă, la propriu, zeci de mii de morți și un teritoriu într-o prelungită și profundă derivă politică și morală, derivă umană în fond.

Finalul acestei cărți – una, cum spuneam, nu numai despre Ana Mladici (moartă prematur, în urma unui șocant act suicidal) – captează un citat. Pe acesta: „Istoria este scrisă de învingători. Legendele sunt urzite de vulg. Scriitorii născocesc. Doar moartea e de netăgăduit”.

Pentru Fiica Estului se cuvine un asterisc: scriitoarea Clara Uson a născocit o carte briliant scrisă, foarte puternică prin mesajul ei, foarte tușantă.

 

Articol publicat şi în LaPunkt.to.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.