Turnesolul ca mască
Victor Ponta este unul dintre politicaștrii ieșiți de sub pulpana lui Adrian Năstase. Rapace, nerușinat, mincinos, capabil de orice trădare, insul s-a instalat în viața politică pentru o lungă și glorioasă carieră.
Victor Ponta este unul dintre politicaștrii ieșiți de sub pulpana lui Adrian Năstase. Șef al tinerilor pesediști, om de casă al boss-ului, titirez politic ce se mișca dezinvolt printre greii partidului, Ponta a făcut o carieră peste așteptări: secretar de stat, șef al corpului de control al primului-ministru, conferențiar universitar, parlamentar, ministru, șef de partid, prim-ministru, vicepreședinte al Internaționalei Socialiste. A fost cel mai norocos beneficiar al schimbării de generație din PSD, petrecută odată cu ieșirea din scenă a lui Ion Iliescu. Rapace, nerușinat, mincinos, capabil de orice trădare, insul s-a instalat în viața politică pentru o lungă și glorioasă carieră. Ce e drept, avea datele necesare: superficial, lipsit de convingeri personale, cinic, gata de a pactiza cu oricine, lipsit de cuvânt și de onoare, se visa un fel de cheie franceză potrivită la orice șurub politic.
S-au legat de numele său și câteva cazuri de răsunet din perioada lui de ascensiune: sinuciderea misterioasă a procurorului Cristian Panait, acuzațiile că ar fi ofițer acoperit al unuia dintre serviciile secrete, legăturile strânse cu regimul lui Erdogan, aplecarea suspectă spre politica Moscovei etc. Deși intens mediatizate, ele nu au oprit o carieră care l-ar fi făcut să pălească de invidie și pe Arturo Ui. Toate acestea s-au topit însă în vacarmul și lipsa de onoare a levantinismului dezgustător care a dominat, domină și va domina viața publică din România. Ponta a ieșit din fiecare situație zglobiu și zâmbitor ca o domnișoară la primul ei bal. Nici măcar sumbrele cazuri în care a avut de-a face cu justiția nu l-au împiedicat să scape basma curată.
Neobosit și impertinent, Ponta a devenit pentru a doua oară președinte de partid. De data aceasta, nu s-a mulțumit să paraziteze un curent politic (social-democrația), ci a acaparat chiar numele țării. Speranța lui e că titulatura, Pro-România, va atrage acea parte a electoratului naționalist pentru care aderarea României la Uniunea Europeană n-a adus mari îmbunătățiri. Ca absolvent al Colegiului Național de Apărare, Ponta a înțeles că manipulările au șanse de a fi crezute cu cât sunt mai grosolane. Fără a mai juca rolul de altădată (pentru mulți actori ai vieții publice, Ponta e un ciumat, de care e preferabil să te ții la distanță), produsul de lux al năstăsismului continuă să agreseze vizual existența românilor, prin neobosite prezențe la televiziuni.
De altfel, mass-media a devenit principalul aliat al lui Ponta, astăzi, când nu mai e în stare să se impună în jocul politic prin forțe proprii. Cum reușește acest miracol, să fie invitat să-și dea cu părerea pe orice subiect al momentului, doar Sebastian Ghiță ne poate spune. Mereu în alertă, mânuind floreta polemicii ca pe un ciomag, el dă impresia că e indispensabil vieții publice din România. Arma sa e ponegrirea, având drept ideologie un singur țel – supraviețuirea cu orice chip în zona intereselor politico-financiare. Și-a căpătuit nevasta (europarlamentar timp de doisprezece ani) și i-a asigurat socrului o bătrânețe fără griji la vârful unei instituții care dă salarii grase. Cam în asta constă patriotismul și pro-românismul lui Ponta.
Și totuși, niciuna din activitățile enumerate mai sus nu i-a adus celebritatea internațională ca plagiatul din 2003, scos la iveală în 2012. În furtul nerușinat, Ponta n-a fost singur. L-au girat atât Adrian Năstase, conducătorul lucrării, cât și membrii comisiei doctorale. Ba chiar și – ceea ce dă o dimensiune ubuescă întregii afaceri – cel pe care-l plagiase, Dumitru Diaconu. Înspăimântat de posibile consecințe, acesta declara: „Eu nu știu dacă am fost plagiat. Și, credeți-mă, nici nu mă interesează. Realmente, eu tratez acest subiect cu reticență. Nu mă interesează”. Drept urmare, a refuzat să depună plângere.
Mașinațiunile aparatului creat ad-hoc pentru salvarea lui Ponta n-au reușit să oprească tăvălugul. În ciuda măsurilor disperate ale ministrului Educației din acea perioadă, Liviu Pop, care a mers cu abuzurile până la a dizolva, manu miliari, cum se spune, comisia care se întrunise pentru a studia acuzațiile de plagiat aduse șefului său direct, lucrurile au mers mai departe. Ponta ajunsese, peste noapte, cum spuneam, un VIP internațional – chiar dacă nu neapărat în sensul la care visa. Argumentele implacabile aduse de revista „Nature“ n-au putut fi contracarate de hoarda pesedistă, adunată cu scuturi și sulițe în jurul comandantului suprem. În iulie 2012, Comisia de etică a Universității din București a constatat că lucrarea lui Ponta încalcă nu mai puțin de trei legi, regulamente și reglementări de natură etică. Verdictul a fost mai nemilos decât o ghilotină: Ponta a plagiat. Din cele 297 de pagini ale lucrării (fără anexe și prefața semnată de Adrian Năstase) au fost identificate ca fiind furate 115. Adică mai mult de o treime. O palmă a primit, cu acel prilej, și profesionalismul lui Adrian Năstase, a cărui „calitate a actului de coordonare” a fost pusă sub semnul dubiului.
Furtul lui Victor Ponta s-a dovedit ulterior a fi momentul de separare nu doar în politica românească, dar și în viața culturală și academică. El a arătat cât de adânci sunt clivajele din societatea românească și cât de înrădăcinate în prejudecăți și în incompatibilități ideologice sunt moravurile. S-a văzut în ce măsură obtuzitatea, reaua-credință, resentimentul și ura sunt capabile să devieze drumul normal al unei țări doar pentru a scăpa de pedeapsă un infractor. Pentru că asta e Ponta: hoțul a cărui hoție i-a determinat pe escrocii din societatea românească să-și dea arama pe față. Felul sălbatic în care au sărit să-l apere pe infractor a arătat că nu se dau în lături de la nimic – de la absolut nimic – pentru a-și atinge scopurile. Erau (și sunt) gata să sacrifice chiar și România.
Poate că nu strică, în acest context, să reamintim faptele. Totul mergea ca pe roate în anul 2012 pentru monstrul politic bicefal PSD-PNL, partide reunite sub denumirea Uniunea Social-Liberală. Acaparaseră puterea în urma destituirii, prin moțiune de neîncredere, a Guvernului Mihai Răzvan Ungureanu și nu le mai stătea în cale decât un singur personaj: Traian Băsescu. Planurile pentru suprimarea acestuia fuseseră făcute și nu așteptau decât zilele călduroase ale verii pentru a-l debarca. În acest context, bomba căzută din senin – demonstrarea, în revista „Nature“, a furtului odios al lui Ponta, la 18 iunie 2012 – avea toate datele unui episod (și) dintr-o bătălie politică. În orice țară normală, o astfel de potlogărie ar fi dus imediat la demisia premierului și la formarea unui nou guvern. Nu și în țara tuturor nerușinărilor politice și morale, România.
Dimpotrivă, situația critică în care se afla Ponta a precipitat evenimentele. La 3 iulie 2012, Parlamentul dominat de PSD-PNL suspendă Avocatul Poporului. În aceeași zi, președintele Senatului, Vasile Blaga, e înlocuit cu Crin Antonescu. O soartă identică o are și președinta Camerei Deputaților, Roberta Anastase. Pe 4 iulie, USL depune în Parlament documentul de suspendare a președintelui Băsescu. Simultan, Guvernul adoptă o Ordonanță de urgență prin care sunt limitate actele asupra cărora se poate pronunța Curtea Constituțională. În 5 iulie 2012 este dată o Ordonanță de urgență prin care e modificată Legea referendumului. Ea stabilește că președintele poate fi demis cu jumătate plus unu din voturile exprimate de participanți, și nu cu jumătate plus unul din totalul membrilor electoratului. Imediat după aceea, Parlamentul votează suspendarea lui Traian Băsescu. Totuși, neadunând voturile necesare destituirii președintelui, la 29 iulie 2012 referendumul cade.
În toate aceste etape ale loviturii de stat parlamentare, Victor Ponta a avut rolul decisiv, alături de celălalt conspirator, Crin Antonescu. Personaje inconsistente și ridicole, dar având în spate o bază electorală solidă, ei au demarat procesul a cărui finalitate o reprezenta scoaterea României din Uniunea Europeană (culmea e că ambii conjurați aveau neveste ce se lăfăiau la Bruxelles pe banii contribuabililor europeni!). Pentru Ponta, a cărui ticăloșie nu mai era un secret pentru Cancelariile internaționale, care au refuzat să mai stea de vorbă cu el, zarva loviturii de stat a fost o mană cerească: acuzațiile de furt intelectual au trecut în planul al doilea și astfel infractorul a avut timpul necesar pentru a-și pregăti apărarea.
Au urmat o serie de procese în justiție pentru ca, finalmente, în 13 iulie 2020, adică la opt ani după constatarea furtului, Înalta Curte de Casație și Justiție să dea verdictul: Victor Ponta a plagiat. Victor Ponta e hoț. Victor Ponta e un borfaș ordinar. Complet lipsit de scrupule, evident că nici nu-i trece prin minte să restituie sumele încasate abuziv pe baza diplomei de doctor – adică 15 la sută din salariu. După cum, de asemenea, nu-i trece prin minte să-și dea demisia din Baroul București, unde a intrat tot prin escrocherie.
Cu acest profil infracțional de calibru mare, Ponta continuă să fie invitat la televiziuni, pentru a-și da cu părerea despre destinul României. Alături de aranjorii din Guvern și Parlament, mass-media a devenit un poligon periculos unde se exersează cele mai abominabile urzeli împotriva destinului european al României. Am așteptat câteva săptămâni să văd ce ecou va avea în societate constatarea oficială și definitivă a hoției lui Ponta. Ecoul a fost așa cum mi-l imaginam – palid, cu nuanțe de livid. Hârtia de turnesol care a dovedit indubitabil tâlhăria lui Ponta a fost instantaneu acoperită de gargara expertă a năimiților din presă și televiziuni. La câtă ticăloșie politică s-a acumulat în această țară, nu m-ar surprinde ca la viitoarele alegeri hoțul-hoților să fie ales președintele României.
Articol publicat şi în România Literară.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
Un comentariu
[…] Turnesolul ca mască […]