Focus Gabriel Chifu. Fatalitatea: corsi e ricorsi

Rare sunt cărțile în care memoria să nu joace un rol decisiv. E o evidență că reconstituirile, refacerile, actualizarea trecutului prin exercițiul aducerii aminte constituie baza creației. Cum s-ar putea scrie o proză altfel decât făcând apel la depozitul de informații furnizate de memorie, parte constitutivă a ființei raționale?

 

În noul său roman, Marea carte a uitării (Editura Cartea Românească 2022), Gabriel Chifu propune un pariu pe cât de îndrăzneț, pe atât de spectaculos. Departe, însă, de a fi un element coagulant, o componentă pozitivă a identității umane, memoria echivalează în cazul de față cu un blestem. Ca într-o capsulă inoxidabilă, aceasta păstrează urmele unui trecut ce se dovedește a fi, în fiecare din articulațiile sale, o repertoriere nemiloasă, feroce și, finalmente, asasină a faptelor omenești. Corozive și tiranice, ele sunt păstrate pe ecranul creierului, amplificând ca intensitate și extinzând ca suprafață domeniul Răului. Prezența elementelor maligne e atât de covârșitoare, încât constituie, încă din debutul cărții, condiția obligatorie a existenței omului în lume.

Fără a se revendica tradiției biblice, Marea carte a uitării se constituie într-un scenariu dramatic bazat pe sonorități ce amintesc vocile tânguitoare din pustiu ale profeților. Pentru a le descifra rațiunile profunde, evenimentele trebuie privite dinspre prezent spre trecut. Cu alte cuvinte, sensul sfidează temporalitatea. Așa cum apar în carte, în ordine cronologică, viețile personajelor – locuitori ai unui orășel de pe malul Dunării – se înfățișează ca piese ale unui puzzle predeterminat: eliminarea sau modificarea oricărui fragment riscă să ducă la prăbușirea întregului edificiu narativ.

Așezate în falduri groase, întâmplările își construiesc propria logică, impasibile, cu o indiferență suverană față de intruziunile din exterior – inclusiv ale autorului. Gabriel Chifu își asumă cu stoicism postura de narator echidistant, de cronicar obsedat de detaliu și context. Deși martoră a tragediei, vocea auctorială refuză ispita de a se face auzită în exces. Scriitorul de pe copertă nu e un Zeus al textului, un stăpân absolut al destinelor și al reflectării real-imaginare a acestora. El a ales să fie un Hermes, acceptând cu umilință misiunea de intermediar, încredințată de Mai Marele stăpân al vieții și al morții. În logica sugerată mai sus, întâmplările și personajele nu posedă, în sine, o încărcătură pozitivă sau negativă. Cronica scrisă de Gabriel Chifu reconstituie, cu o stoică neimplicare emoțională, istoria unui loc, a unui timp și a unor oameni. Toate acestea își relevă potențialul malign doar prin rememorare, prin transcrierea letopisețului tragic ce aduce în prezent o înlănțuire de întâmplări dramatice pe care ochiul orb al istoriei tinde să le anuleze. Altfel spus, actualizarea, scoaterea din ataraxie maculează și neliniștește. Pură e doar pagina albă a minții, nescrisă și neacoperită de zgura realității. Prin însuși faptul că sunt rememorate, faptele se încarcă de o energie halucinatorie, prinse ca într-un clește de o tragică și irepresibilă forță a disoluției.

În rivalitatea dintre ficțiune și realitate (îngemănate în așa fel încât să facă posibilă narațiunea), predomină reprezentarea fidelă a evenimentelor, netulburate de intruziuni ale subiectivității: lucrurile sunt redate așa cum s-au petrecut, nimic nu abate Destinul de la traseul prestabilit. Ficțiunea e doar o convenție, o piedică suplimentară, o amânare, dar nu o anulare. Ea barează drumul interpretărilor, deoarece însăși condiția cronicii le conferă un caracter imuabil.

Cu Marea carte a uitării, Gabriel Chifu a atins punctul de maximă tensiune al unui demers în care destinul omului, condiția umană sunt înfățișate în cruda și lugubra lor expresivitate. Tehnic, autorul propune o înșiruire obiectivă de fapte și trăiri. La nivelul expresivității artistice, efectul e de bombă emoțională. Ea transformă șirul aparent imperturbabil de evenimente în reacții paradoxale, antrenând o serie de cutremure ale ființei, de la revoltă și disperare la milă și spaimă.

Într-un film celebru al lui Michel Gondry, cu un titlu, Eternal Sunshine of the Spotless Mind (Strălucirea eternă a minții neprihănite), inspirat de un poem al lui Alexander Pope, ni se descrie procesul prin care un savant suprimă din mintea celor două personaje principale, Clementine și Joel, fragmentele de memorie neconvenabile. În finalul copleșitor al romanului său, Gabriel Chifu elimină de pe hartă un oraș întreg. El îi aneantizează pe locuitorii a căror existență fusese ținută în viață de pana unui cronograf conștient că nu poate anula efectele catastrofale ale istoriei.

Realitatea înfățișată de romancier e, la suprafață, o palpabilă, minuțioasă reconstituire a unui timp istoric blestemat. Ea cuprinde patruzeci și trei de ani din viața unei comunități aflate pe malul nordic al Dunării. E un teritoriu în egală măsură real și fictiv, o proiecție mai degrabă psihologică decât istorică, focalizată pe un grup uman – alcătuit din doisprezece actanți, într-o simbolistică transparentă – care generează tragedia și, totodată, îi suportă suflul devastator. Pasiunea de natură sociologică pusă de autor în reconstituirea existenței indivizilor aflați la cheremul sorții se traduce într-o succesiune de tablouri de-o mare intensitate emoțională și psihologică. Structura în aparență simplă a capitolelor, marcate, fiecare, de un interval temporal și de numele unuia sau mai multor protagoniști, e asemenea apelor adânci: calmă la suprafață, învolburată în adâncuri. Ea seamănă mai mult cu o radiografie decât cu o investigație de tip caracterial-psihologic. Și nu pentru că elementele de psihologie ar lipsi, ci, dimpotrivă, pentru că intensitatea, abisalitatea lor antrenează un șir de explozii ce conduc la autodistrugere și haos.

Într-o primă instanță, vocea narativă îmbrățișează formula obiectivității reci, imparțiale, casante, vorbind printr-o pâlnie de bronz modelată într-o geometrie austeră. Imediat în spatele ei se află însă un autor secund, un fel de comentator implicit (Wolfgang Iser vorbea cândva despre „cititorul implicit“), care tulbură limpezimea de cristal a narării/reconstituirii evenimentelor, dând naștere unei sumedenii de sub-voci. Fiecare fragment își construiește, în felul acesta, propriul univers și propria tonalitate, sugerând o particularitate sufletească și stilistică anume. Romanul își sfidează prin acest procedeu autorul, a cărui autoritate se surpă sub asediul contra-vocilor de fundal, cele care dau ritmul și măsura părții și, apoi, a întregului. Finalmente, autorul explicit, „întocmitorul“ cronicii „aproape reale“ petrecute „într-un oraș aproape imaginar“, e împins în afara cărții pe care a creat-o. Vocile alternative acaparează, cu discreție, dar persistent, asemenea unor plante carnivore, peisajul narativ propus de autorul omniscient. Inutilitatea artei devine astfel ecoul asurzitor, paralizant, al unei tragedii pe care numele orașului o enunțase încă din prima pagină a cărții.

Gabriel Chifu nu înfățișează o luptă între bine și rău, ci între ființă și neființă. Nu e vorba, așadar, de  un tratat de etică, ci de o ontologie sui-generis. De altfel, niciunul dintre personaje nu e fără pată din punct de vedere moral. Protagoniștii sunt înfățișați prin aspirațiile, dar și prin căderile lor, prin energia pozitivă, dar și prin dramul de demonism ce le-a fost inoculat de o epocă a ticăloșiei absolute. Eroii există doar în măsura în care se lasă maculați de acțiunea corozivă a timpului și a istoriei.

Cronologia joacă, din acest punct de vedere, un rol esențial în derularea evenimentelor. E un fel subtil de a spune că omul stă sub timp și că tirania acestuia e cea mai cruntă dintre toate. Există trei niveluri ale textului care, prin mișcările lor previzibil-imprevizibile, ca într-un corsi e ricorsi al fatalității, transformă datele statistice în nuclee de semnificație filosofică. Spațiul, timpul și personajele/întâmplările alcătuiesc o textură perfect articulată, în desenul căreia redescoperim tema esențială a romanelor din ultimii ani ale lui Gabriel Chifu: condiția umană. Într-un moment în care literatura alunecă spre basm, fantasy, divertisment, evazionism și diverse formule mai apropiate de SF decât de marea linie a prozei din secolul al XX-lea, autorul cărții de față înfruntă, ca pe un versant muntos vertical, primejdios și fascinant, totodată, acuta chestiune a relației dintre destin și demonismul politic. Dacă s-ar fi născut în alt timp și alt loc, personajele n-ar mai fi trebuit să străbată infernul unor vieți sfârtecate de jocul cinic și iresponsabil al istoriei.

Oamenii sunt antene prin care se asigură comunicarea cu spațiul infinit al existenței. În felul acesta, drama personală devine dramă universală, iar personajele se metamorfozează în mecanisme ce au înscris în conștiință, ca într-un cod genetic falsificat de agenții Răului, desenul tragic al inevitabilei dispariții, cauzate de un misterios virus al uitării. Acesta ce ni se relevă în întreaga lui grozăvie atunci când filtrul perturbator al memoriei se topește și când drama umană este redusă la uscăciunea terifiantă a unei fișe clinice. Uitarea nu înseamnă, însă, izbăvire, ci conștientizarea că în existența fiecărui individ există o „predispoziție“, o dorință irepresibilă, un impuls de a „vrea neapărat să uite“.

Ocasum, mica localitate de pe malul nordic al Dunării, e înfățișată după toate regulile unui demers istoric: originea, evoluția, specificul, dezvoltarea ei. Chiar dacă majoritatea personajelor (îndeosebi cele din generația tânără) îl părăsesc la un moment dat, ele se reîntorc acasă periodic, pentru ca în final să revină pentru a-i confirma numele – Ocasum derivând din latinescul „occasum“, unde însemna „apus, asfințit“. Orașul devine locul în care aventura lor existențială se încheie, șocant, în dublul regim al poeziei și al catastrofei. Ritualurile provinciale sunt suprimate de tentaculele tragediei. Închisoarea, ratarea profesională și personală, adulterul, alienarea, fascinația Răului, asasinatul sunt tot atâtea trepte prin care „omul care vrea să uite“ pășește spre adâncimile unui Infern fără scăpare.

În cele din urmă, după ce și-a executat partitura tragică, cronicarul însuși părăsește scena, contaminat și el de virusul uitării. Scriitorul confirmă prin sacrificiul de sine existența unei logici a dezastrului căruia nu i se poate sustrage nimeni: „Autorul are aceeași soartă ca și personajele plăsmuite de el. Și mintea lui este împresurată, este asaltată, este cucerită, este potopită de uitare. Și bietul de el (în realitate, bietul de mine!) nu mai ține minte întâmplări, nume și sentimente, nu mai e în stare să adune cuvintele în propoziții, iar în cele din urmă, rămas fără vorbire, stă gata să se destrame, de parcă ar fi făcut din nisip sau din cenușă“.

Prin Marea carte a uitării, Gabriel Chifu își confirmă cu brio locul central pe care-l ocupă în proza românească de azi. El știe să vadă dincolo de contrafacerile modelor și formulelor de succes sezonier. Deși le cunoaște foarte bine, nu se lasă ispitit de cântecele de sirenă ale experimentalismelor agresive. Ironiei cinice îi preferă abordarea frontală a temelor grave și zâmbetului complice, rictusul amar al parabolei. Cartografiile propuse de el reprezintă partea vizibilă a unui aisberg, în care marea tradiție a literaturii își vede oglindite obsesiile și aspirațiile.

 

Articol publicat şi în România Literară.

https://romanialiterara.com/2023/04/focus-gabriel-chifu-fatalitatea-corsi-e-ricorsi/

 

Publicitate

Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.