Fascismul progresist

Ah, ce mult îmi plac sofiștii pro-comuniști mascați în analiști politic! Cât de amuzanți sunt în efortul lor de a face ca albul să pară negru și negrul alb! Aveam, în această categorie, vreo doi premianți, dar după prematura lor epuizare intelectuală au rămas să apere bastionul tot felul de ucenici oportuniști. Lipsiți de har și de originalitate, ei profită de analfabetismul generalizat din România în materie de studii politice pentru a ne prezenta drept nou-nouțe teorii demult răsuflate în Occident.

Iată că a venit rândul uneia din marile nerușinări pe care în Vest n-o mai colportează decât oneghiștii (universitarii și-au dat seama de tâmpenia ei). Cu buze țuguiate, cu priviri severe și voci de stentor ni se comunică: orice anticomunist e un fascist (legionar) sau nazist. Chiar așa? Măcar Sartre a spus-o pe șleau: orice anti comunist e un câine! (Se subînțelege, un câine turbat).

Astfel de afirmații sunt exemple crase de reducționism primitiv. Ele sunt rodul unei gândiri viciate, judecăți pe cât de stupide, pe atât de agresive. Imaginați-vă contrariul acestei afirmații: „Orice antifascist, anti-legionar sau anti-nazist e comunist“. Evident, te umflă râsul. Dar ce-i împinge pe pro-comuniști la astfel de imbecilități? Adeseori, explicațiile sunt banale. Emitenții lor sunt fii și fiice de securiști, de turnători, de activiști de partid, progenituri ale acelei pături, subțiri, dar nesățioase, căreia îi mergea strună pe vremea comunismului. De-ați ști câți urmași de șefi de sală, măcelari, gestionari, președinți de C.A.P. ori directori de fabrici sunt astăzi adepții „echității de stânga“! Și asta de la adăpostul unor slujbe (de obicei academice) dobândite prin mijloace care n-au nimic de-a face nici cu etica, nici cu echitatea.

Una din tehnicile lor predilecte este aceea a afirmațiilor apodictice. Odată ce le-ai intrat în colimator, acționează ca și cum tot ce emit fonic ori scriptic ar fi literă de lege. Ei aparțin categoriei care mai întâi trage și abia apoi somează. Pe lângă neghiobia ei, propoziția citată reduce totul la o bătălie între două ideologii. Și anume, între cele violente. Prin astfel de procedee intrăm în zona etichetărilor infamante. Ele nu au nicio legătură cu ceea ce se întâmplă în realitate, ci cu propriile frici, frustrări și fobii. Finalmente, e vorba de spaima de diversitate a fanaticului. Pentru mintea lui îngustă, lumea e ca o țeavă: la un capăt ne aflăm noi, cei buni, la celălalt voi, cei răi. Ei nu vor să-și convingă inamicul, ci să-l extermine. Ceea ce-i interesează nu e comunicarea, ci excomunicarea.

M-am întrebat adeseori: de unde provine obsesia unanimității, a vocii unice, a lui unu? În mod cert, din nesiguranță și necunoaștere. Ideologii de azi au uitat dictonul „Mă tem de omul unei singure cărți“. Cam asta se întâmplă cu avocații autohtoni ai comunismului. De altfel, nu cred că l-au citit nici măcar pe Marx. Ar fi descoperit suficiente elemente care să-i facă să le tremure glasul ori mâna înainte de a purcede la mânioasele înfierări din conferințe, seminarii, cursuri, studii în reviste academice și articole din presă. Lui Marx i-au reușit, ca să parafrazez, câteva profeții despre trecut, dar niciuna despre viitor. Toate drumurile lui spre fericirea universală s-au dovedit a fi doar scurtături spre lagăre de concentrare, abatoare umane, pușcării, schilodiri ale trupului și ale conștiinței.

Mă întreb, de asemenea, ce trebuie să se mai întâmple pentru ca acești fanatici să vadă în modelul marxist-leninist comunist ceea ce este: o pacoste, o plagă, un blestem căzut, prin intermediul unor demoni, asupra omenirii. Comunismul nu doar că a avut timp berechet să se exprime — un interval minim este cel dintre 1917 și 1989, deși „aventura continuă“. A acaparat un enorm spațiu geografic, „de la Barcelona până la Shanghai“, după o expresie consacrată. Și nicăieri, niciodată nu a adus altceva decât nefericire, tragedie, moarte. În cel mai bun caz, am asistat la înlocuirea unei clase de împilatori (în numele dreptului divin și al cutumei) cu altă clasă de împilatori (în numele „fericirii obligatorii“).

Răspunsul, dezolant, la întrebarea de mai sus e că nu trebuie să se mai întâmple nimic. Dacă nu sunt cretini (și, în majoritatea cazurilor, nu sunt), adepții actuali ai comunismului cunosc la fel de bine ca și adversarii lor în ce constă esența acestei ideologii. Și totuși, cu cinism, cu fanatism, cu un fel de autism placat pe nesimțire, nu obosesc să repete la infinit aceeași placă uzată. E posibil ca în unele cazuri să ne aflăm în situații descrise de sindromul Stockholm: oamenii sunt, direct sau indirect, atât de traumatizați de comunism, încât au ajuns să se comporte asemeni celor care i-au chinuit. E un fel de „fugă înainte“ la braț cu dușmanul, o speranță că suferința le va fi curmată dacă se strecoară în rândurile prigonitorilor. Acestea sunt cazurile cele mai dramatice de aderență la comunism, pentru că ele produc fanaticii.

Există, desigur, și oportunismele de grup. Atunci când te nimerești în preajma unor centre de putere (de la cele cu miză mare la cele mărunte) îți dai repede seama că poți trage avantaje serioase dacă mimezi că te afli de aceeași parte a baricadei ideologice. Și, tot mimând, ajungi în poziții influente la care nu-ți vine să renunți: asta ar însemna finalul carierei sau excluderea din haita care te-a propulsat. Îți poți permite așa ceva într-o lume atât de nesigură, de fragilă, de răzbunătoare cum e aceea în care trăim?

În cazul „comunismului generațional“ lucrurile stau încă mai prost. Aberațiile sunt amplificate de resentiment, care a devenit a doua natură a indivizilor în chestiune. Le identifici ura în schimonosirea instinctivă a chipului atunci când te întâlnesc din întâmplare. Nu știu prea bine cine ești, cum gândești, nici măcar nu știu ce ai făcut, indirect, pen tru ca ei să-și poată exprima astăzi liber, neconstrânși de cenzori, securiști și activiști de partid atât de contondentele propoziții. Cineva din grup te-a etichetat ca „inamic“ și datoria lor sacră e să te deteste și, dacă e posibil, să te elimine. Așa se explică de ce și-au asu mat cu entuziasm metodologia stalinistă a cancel culture și de ce exultă atunci când repurtează câte o debilă victorie. Un astfel de com portament, atunci când nu e ticăloșie crasă, e un semn cert al derutei morale și psihice în care trăiesc.

Iată de ce, pentru ei, anticomunismul devine automat extremism de dreapta. Dintr-o singură mișcare, sunt eliminate de pe scenă și persoanele care detestă isteria egal de respingătoare atât a extremei stângi, cât și a extremei drepte. Probabil că fanaticii de ultimă oră ar fi uimiți să afle că destui adversari ai comunismului sunt socialiști. Iar asta s-a întâmplat și în Rusia de dinaintea lui Lenin, și în Germania pre-hitleristă. Dar astfel de adevăruri sunt neconvenabile, pentru că asistăm la triumful unui fel de ideologii-cocoloș în care sunt aglutinate, de-a valma, sub numele de progresism, bocete anti-globalizare și scâncete anti-capitaliste.

Nu pot, totuși, să nu le dau dreptate atunci când ideea de capital se leagă de cei care au reușit să… capitalizeze apartenența la vechi structuri infracționale sau securisto-activiste din vremea comunismului. E o fatalitate ca, în România, drumul spre capitalism să fi fost și să fie în continuare pavat cu hoții, corupție, minciună ideologică, fraudă politică și dominație securistică. Toate acestea existau pe vremea comunismului, ilustrate cam de aceleași persoane sau de cele care, între timp, le-au succedat. Personalizat, capitalismul poate fi odios. Dar, ca mecanism social și economic, bazat pe triumful inteligenței, competenței, concurenței el e, deocamdată, de nedepășit.

Mai versați decât progresiștii noștri, cei din Statele Unite nu se prea înghesuie să ceară trecerea capitalului din mâinile proprietarilor de drept în cele ale „umiliților și obidiților“. Progresiștii occidentali cer acum altceva: să aibă puteri discreționare asupra profitului produs de capital. Adică să devină stăpâni pe resursele statului. Or, asta înseamnă o variantă neexperimentată încă de comunism: adică proprietate privată plus dirijism social, plus corporatism de stat bazat pe o ideologie represivă, înrădăcinată în violență și ură. Până găsim denumirea definitivă, o să-i spunem fascism progresist.

Articol publicat şi în România Literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News