Duhoare de internet


Cântărite mai atent, riscurile și avantajele mediului virtual stau într-un echilibru nu doar precar, ci și primejdios.

 

E cineva care-și mai imaginează viața fără telefon mobil, internet, Facebook, email și celelalte minuni aduse de știință? Evident că nu. Ele au devenit parte din metabolismul nostru. În principiu, ne fac mai eficace, mai rapizi, mai puternici. Avantajele computerului sunt colosale. N-aș fi putut scrie niciuna din cărțile din ultimii ani fără să am acces la biblioteci electronice și la colecții de reviste științifice din câteva mari universități occidentale. Totodată, am economisit mii de kilograme de hârtie nemaifiind obligat să redactilografiez la nesfârșit variante ale articolelor pentru reviste. Am descoperit lucruri incredibile și am cunoscut oameni fascinanți. M-am îmbogățit sufletește și le-am transmis, din când în când, altora, câte ceva din ceea ce știu.

Nu sunt măcinat de spaime și nu-mi pun problema la fiecare postare că sunt privit peste umăr, că sunt scrutat cu atenție și că fiecare gest mi-e înregistrat, analizat, clasat și, la nevoie, folosit împotriva mea. Cum nu am nimic de ascuns și spun de bunăvoie ceea ce am de spus, dorm cât se poate de liniștit. Și asta deși există în cercul meu de cunoștințe inși care își acoperă cu multă grijă identitatea. Altfel spus, le place să vadă, dar nu să fie văzuți. Nu e nimic grav în asta. Fiecare dintre noi am tras cu urechea, într-un moment sau altul, la situații care nu ne priveau. Până mai zilele trecute, mă îmbătam cu iluzia unui paradis al bucuriei de a comunica. Ba chiar mă simțeam flatat să mă descopăr în ipostaze despre care nu știam nimic și de care nu mă lega nimic: fotografii de a căror existență nu aveam habar, photoshop-uri ale unor imagini ale mele, clișee „cu bule” în care emiteam propoziții când comice, când stupide, mici filmulețe animate în care apăream în postúri imaginare și așa mai departe.

Nu m-au pus pe gânduri nici măcar frecventele îmbieri pe email de a mă îmbogăți. Despre cele vizând sporirea gradului de inteligență, a potenței sexuale și a eliminării cheliei nu mai pomenesc. Pentru că nimic nu se compară cu ofertele de a deveni milionar. Le-am primit, în ultimii ani, și le mai primesc și acum – o dată la lună sau la trei-patru săptămâni –, scrise pe același calapod. Expeditorii sunt fie văduve aflate în imposibilitatea de a achita câteva mii de dolari sau euro pentru a demara procesele de recuperare a unor moșteniri colosale, fie oameni ajunși la ananghie care-ți solicită doar câteva sute pentru ca, ulterior, să-ți înapoieze zeci sau sute de mii. De regulă, sunt scrise într-un limbaj de coșmar, în engleză sau în română, fiind pline de erori gramaticale, de aberații semantice ori de contexte lipsite de sens. După patru-cinci solicitări și oferte, am început să le șterg fără să le mai citesc. Creștinul din mine nu s-a dovedit la înălțimea misiei de salvator al bietelor suflete de milionari…

Mi-am pus, evident, întrebarea cum de tocmai eu, din miliardele de posesori de adrese de email, devenisem ținta acestor cereri. Nu eram, evident, singurul. Prieteni pricepuți într-ale internetului m-au asigurat că e vorba de chestiuni fără importanță, de conturi „pescuite” mai mult sau mai puțin întâmplător de pe site-uri unde figuram cu numele și coordonatele. Îmi imaginez că situația a devenit între timp gravă, dacă s-a ajuns să se dea o lege a accesului la date personale. E un act legislativ pur formal și tardiv, deoarece fiecare dintre noi avem o vechime destul de mare pe email ori Facebook. Cei care aveau interesul să ne stocheze datele au făcut-o demult. Cu această teorie fatalistă în minte, mi-am spus că asta e societatea în care trăim și că avem de ales între izolare (și ce izolare!) și asumarea riscurilor.

Mă obișnuisem demult cu ideea că suntem vulnerabili și am tratat toate situațiile întâlnite cu o filozofică împăcare cu sine și cu lumea. Nonșalanța mea a primit însă o lovitură zdravănă acum câteva seri. Mai precis, în noaptea de 2 spre 3 noiembrie a.c. Corespondasem pe messenger cu un prieten din America și, câteva minute mai târziu, am constatat că mi se evaporă, una după alta, postările. În câteva secunde, mi-a dispărut și contul de Facebook. Am încercat câteva manevre de „resuscitare”: închiderea și deschiderea aparaturii, schimbarea parolei, accesarea adresei mele de pe alt computer. Nimic. Legătura mea cu lumea se diminuase în mod substanțial. Cum era destul de târziu, m-am dus la culcare, sperând, prostește, că până dimineața lucrurile se vor rezolva.

Într-adevăr, s-au rezolvat: vorbind cu câțiva prieteni pe care i-am rugat să verifice dacă mai „exist” pe Facebook, mi-au confirmat că, da, exist, și că postările sunt la locul lor. În schimb, încercările mele de a le vedea erau soldate cu eșec. Am apelat la serviciile unui specialist, dar misterul nu s-a risipit: în clipa de față, am o adresă de Facebook la care nu am acces! Cu alte cuvinte, m-am dedublat: în timp ce scriu aceste rânduri, exist atât în „format electronic”, unul inaccesibil mie, cât și în „carne și oase” – postură în care mă pot palpa arghezian și urla: „Este!”. Nu m-ar mira, în aceste condiții, să mă descopăr mâine hălăduind, „înveșmântat în pixeli”, vorba poetului, prin Africa ori America de Sud… Ipoteza emisă de specialist nu mă încântă din cale-afară: se pare că am fost victima unui furt de identitate și că cineva îmi folosește datele. Mi-a sugerat să-mi suspend contul actual și să-mi creez unul nou. Gândul care mă bate e să renunț la el de tot.

Cântărite mai atent, riscurile și avantajele mediului virtual stau într-un echilibru nu doar precar, ci și primejdios. Doi dintre prietenii mei foarte apropiați, care nu și-au deschis niciodată conturi, figurează însă cu numele lor, cu profesiile și datele personale pe Facebook. Persoane necunoscute postează cu dezinvoltură, fac comentarii și trimit invitații la diverse evenimente. E posibil așa ceva? E posibil! Mai precis: orice e posibil. În fierbințeala momentului, nu am evaluat în adevărata lui lumină episodul „pălmuirii” unui copil în timpul uneia dintre campaniile prezidențiale trecute. Atunci a devenit clar că tehnica manipulării a atins niveluri de neimaginat și că nu va mai dura mult până când vom avea cu toții vieți paralele cu ale noastre, fără niciun punct de tangență între ceea ce credem că suntem și felul în care ne mișcăm în spațiul virtual.

Apuse sunt vremurile când manipulările erau ușor detectabile. Mă gândesc la felul în care, în cazul conflictelor militare, ne erau prezentate evenimentele. Poate mai țineți minte scena grotescă, voit umilitoare, în care a fost filmat Saddam Hussein, ieșind dintr-o gaură săpată în pământ, murdar și cu părul vâlvoi. Prima întrebare care-ți trecea prin minte era cum de oamenii cu aparatele de filmat s-au aflat taman acolo, pe un câmp de bătălie, la momentul potrivit. Logica îți spune că fostul lider irakian fusese capturat înainte, în condiții diferite, dar că, pentru a amplifica nota emoțională a spectacolului, a fost „invitat” în groapa din care l-au „pescuit” apoi trupele de elită americane. Astăzi, nici n-ar mai fi fost nevoie ca Saddam să fie prezent la locul filmării: printr-un simplu soft, ar fi putut fi „întrupat” din neant. La ritmul galopant în care invadează viața publică, „simulacrele” sunt parte a existenței cotidiene mult înaintea hipertrâmbițatei invazii a roboților.

Robotul, orice s-ar zice, e ceva palpabil. „Vedeniile” de pe Internet au însă un impact colosal tocmai pentru că sunt „intangibile”. Ele sunt ilustrarea genialei anticipații a lui Caragiale: „Omul, bunăoară, de par egzamplu, dintr-un nu știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? Fandacsia e gata, ei! și după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, firește, nimica mișcă”. Toată istoria a ceea ce ne e dat să trăim în existențele noastre virtuale e conținută în acest uluitor „nimica mișcă”. Există, într-adevăr, un „nimic” al minții în jurul căruia se învârte un univers de a cărui ființare nu avem habar. Doar gândindu-te la el și încercând să ți-l imaginezi, cazi într-un hău care-ți arată cât ești de mic și de neînsemnat.

Care e soluția? Întoarcerea la natură? E o idee bună, numai că ea depinde, în mod paradoxal, de o tot mai strânsă legătură cu mediul virtual. Un număr recent al revistei „Le Figaro Magazine“ explorează fenomenul, de considerabilă amploare, al mutării francezilor în zone rurale. Cauzele sunt legate de poluarea orașelor, de zgomotul demențial, de viața tot mai nesigură în metropole și de distanțele enorme ce trebuie străbătute zilnic între domiciliu și locul de muncă. Un motiv esențial e reprezentat de creșterea astronomică a chiriilor și a prețului caselor în marile orașe. După date recente, în jur de o sută de mii de francezi părăsesc anual mediul urban pentru viața presupus tihnită de la țară. Or, stabilirea în zone rurale e posibilă tocmai datorită extinderii profesiilor în care munca poate fi depusă de la distanță. Adică prin computer. În felul acesta, orășeanul dornic de libertate subscrie la o altă formă de dependență și de sclavagism, reprezentată de Internet.

Nevrozați de viața între claxoanele mașinilor, mirosul de eșapament, risipa de timp, alterarea relațiilor sociale dintre indivizi, singurătatea apăsătoare în mijlocul unei mulțimi străine și indiferente, „relocații” n-au scăpat cu totul de fobii: în multe cazuri, adaptarea a fost deosebit de dificilă tocmai datorită condițiilor de viață specifice paradisului rural. Un paradis brăzdat de cântatul isteric al cocoșilor, de orăcăiala broaștelor și de miasmele nu tocmai atrăgătoare ale îngrășămintelor naturale. După cum se vede, nici măcar bucla vieții bucolice nu se mai închide cu firescul și grația de altădată…

 

Articol publicat şi în România Literară.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.