O întrebare care revine


O întrebare care revine: Care mai e relevanţa poveştii cu românitatea, cu experienţă, cultura şi identitatea intelectuală a românilor? Ce mare lucru mai e cu asta? Chiar merită sau are sens în lumea asta tehnologizată, globalizată şi corect determinată în progres?! Răspunsul meu – şi e doar al meu şi nu îl impun nimănui –, este următorul:

 

Care e diferenţa specifică, care e factorul identităţii asumate, care este singura mea sursă de mândrie şi pretenţie de nobleţe intelectuală într-o lume de funcţionari şi activişti ai procesului educaţional şi de cercetare din câmpul progresului muncii intelectual-stiintifice corecte în care suntem nevoiţi cu toţii să funcţionăm azi?

Câteva nume, câteva experienţe, câteva destine unice, distruse, distorsionate, deturnate… O mână de oameni cu destin frânt, pe care îi asum ca repere, înaintaşii şi antemergătorii mei, familia mea întru spirit, dincolo şi deasupra oricăror paradigme, teorii, tratate, şcoli de gândire şi stiluri şi doctrine intelectuale. Nişte rataţi şi neîmpliniţi, în răspăr cu Istoria şi imperativele oficiale ale veacului, aci la Porţile Orientului – şi pe măsură ce trece timpul vedem din ce în ce mai clar că şi acolo, în Extremul Occident.

În ţară, un Arşavir Acterian, un I.D. Sârbu, un N. Steinhardt, un Alexandru George şamd., jurnalişti fără jurnale, pseudofilosofi, fericiţi în nefericire, ciufuţi şi ciudaţi ai destinui naţional, toate prin opţiuni personale în răspăr cu destinul colectiv. În afara ţării, nişte dezrădăcinaţi şi nefericiţi fără linişte precum George Duca, Brutus Coste, Petru Dumitriu şamd. Oameni care ar fi putut să fie altfel, în alt scenariu şi alte contrafactuale, fiecare în felul său, dar nu a fost să fie…

Ăştia sunt oamenii mei. Unul şi unul în neîmplinire şi destin frânt. Cu ăştia defilez. Din ei vine identitatea în diferenţa specifică. Oricât de grandioasă ar fi ea, nu există istorie intelectuală occidentală care să îi aibă şi care să încorporeze experienţa lor şi tot ceea ce ea aduce cu ea. Şi să nu păcătuim acum prin falsă modestie: chiar aduce!

Şi pe măsură ce mă apropii şi îi înţeleg mai bine pe oamenii ăştia ai mei, rataţii, marginalii, depăşiţii şi provincialii mei, pe atât îmi dau seama cât de imensă este absenţa echivalentului lor în alte culturi. Cât de mare este golul creat în însăşi inima, în nucleul intelectual al acestor titanice constructe: american, francez, britanic…. Cât de line şi lineare sunt suprafeţele lor de istorie intelectuală de secol 20 văzute în perspectiva provincială pe care o purtăm. Şi cât de ridicole şi naive sunt până la urmă marea majoritate a zbaterilor lor recente, în bună măsură manufacturate în loisir, ignoranţă, plictis metafizic sau narcisism bine şi oportunist calibrat …

Cât de formidabil este în implicaţiile sale şi cât de remarcabil este darul provincialilor, perimaţilor şi marginalilor mei rataţi, al vieţilor şi gândurilor lor pentru mine, pentru noi, pentru lumea asta.

Cam asta e. Eu de la asta nu o să mai pot da înapoi niciodată. Pentru că ce s-a legat odată, fără ştiinţa şi intenţia mea, nu mai poate fi dezlegat. Şi ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?

 

Articol publicat şi pe MarginaliaEtc.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.