Dezastrul învățământului românesc

Noi deducem din faptul că „cei mai buni” înving, că cei care înving sunt „cei mai buni”. Iar când e vorba de competiția în care se decid învingătorii, aici regulile sunt facultative și fiecare-și potențează latura cea mai agresivă și mai – cum să-i spun? – asocială sau antisocială. Nu e de mirare că oamenii apreciază (până la idolatrie) tot soiul de personaje dubioase, „vedete” ale momentului, lideri agresivi, scandalagii de TikTok etc. Au învins – în branșa lor – înseamnă că sunt „cei mai buni”! Genul acesta de cult al reușitei fără nici o morală și fără conștiința schimbării ce se petrece în tine când parcurgi treptele realizării, predispune la impostură.

Întrebare: Peste câteva zile se fac cinci luni de la adoptarea Legilor Educației, cele menite a implementa în școlile de toate nivelurile obiectivele proiectului „România Educată”. Cum ți se pare starea școlii românești acum, la șapte ani de la anunțarea proiectului prezidențial și la cinci luni de la promulgarea legilor?

Răspuns: Într-un singur cuvânt: dezastruoasă. Școala românească e asemeni unui om care înțelege – într-un fel – că are o boală gravă, dar – pe de altă parte – e în etapa negației; nu vrea să recunoască acest lucru și, implicit, refuză să se trateze. Sau se tratează cu ceaiuri și cu „vindecări astrale”. În acest timp, boala metastazează și îi afectează, rând pe rând, toate organele. Iar funcțiile omului devin din ce în ce mai precare. Aici ne aflăm la ora actuală.

Întrebare: De ce crezi că se practică genul acesta de negație? Și cine o practică?

Răspuns: Cred că, la toate nivelurile – de la elevi / studenți și părinți, până la ministru și președinte – există o conștiință (mai difuză sau mai clară) a problemelor învățământului. Nu se poate să nu existe, căci o anumită degradare a vieții publice ne e accesibilă tuturor, indiferent de poziția pe care-o avem în societate. Dar, pe de altă parte, cred că mai ales la vârf, oamenii înțeleg destul de bine că dacă ar încerca, cu adevărat, să oprească acest proces și să schimbe ceea ce trebuie schimbat pentru a regenera țesuturile sociale, s-ar lovi de-atâtea obstacole și ar avea de făcut atât de mult, încât – practic – ar zdruncina întreaga ordine existentă în lumea noastră. Or, cum ușor se vede, noi suntem și așa suficient de zdruncinați; gândește-te la o economie care, deși merge, nu funcționează la potențialul țării, la dezechilibrele financiare, la emigrația masivă, la problemele pensionarilor, la starea serviciilor de tot felul și alte multe asemenea. Cine-ar mai vrea să agite apele, aruncând în aer sistemul de învățământ?!

Întrebare: Președintele – nu? – căci lui îi aparține inițiativa „României Educate”…

Răspuns: Președintele, am avut și avem ocazia s-o vedem, e o persoană care nu vrea nici un fel de probleme. Onest vorbind, eu unul nu cred că s-a gândit nici un moment la faptul de-a schimba ceva în învățământ. Nu vreau să acuz, nici să fac procese de intenție, însă – mie – mi se pare că omul nu are înțelegerea necesară nici a problemelor educației, nici a sensului în care s-ar putea face o schimbare reală. Pentru el „România Educată” a fost o lozincă – cum accentul pe „o”, cum pronunța Brucan – un passe partout care-i permitea (așa cum, neîndoielnic, îi place) să pozeze, în campanii sau în perioadele de criză internă, ca o persoană neconflictuală și având obiective aflate dincolo de cearta politică. Dar n-a avut niciodată o idee clară despre ce e de făcut cu adevărat. Și – aici vorbesc în nume propriu – nici nu cred că l-a interesat.

Întrebare: A numit, totuși, o comisie și a lucrat cu o mulțime de organizații…

Răspuns: Nu el, ci comisia în cauză a lucrat. Așa cum a lucrat. Gândește-te cine conducea această comisie: persoane care-l cunoșteau suficient de bine ca să înțeleagă că Number One nu vrea nici un fel de probleme, nici un fel de ieșiri în decorul protocolului (așa cum îl înțelege el); pe scurt, că trebuie să i se ofere ceea ce el așteaptă. Și asta a ieșit: și Raportul acela cu „România Educată”, și Legile sunt după chipul și asemănarea lui și a oamenilor cu care a lucrat: un soi de zeamă serbădă și sleită în care se amestecă – de-a valma – de toate și a cărei singură funcție e aceea de-a le permite decidenților să spună că au făcut ceva, deși ceea ce-au făcut nu folosește nimănui.

Întrebare: Nu ești puțin răutăcios? Pentru pentru că nimeni n-a făcut apel la tine! E de bănuit că și prin comisiile acelea trebuie să fi fost oameni bine intenționați.

Răspuns: Nu am nici o problemă în ceea ce mă privește pe mine. Am mai spus-o și o repet: eu nu sunt nimic altceva decât un lector (ceea ce, la 50 de ani, nu e un titlu de glorie) la o universitate de provincie. Nu am avut niciodată – și sper să nici nu am vreodată – o funcție de conducere și nici nu am făcute din instituții și comisii naționale. Și încă ceva: nu sunt „expert” în problemele educației” căci n-am masterate, doctorate și abilitări în așa ceva. Ca atare, ceea ce spun despre învățământ ține de felul în care eu văd lucrurile, la nivelul meu. Faptul că nu am nici un fel de funcții îmi dă, totuși, o mai mare libertate decât au alții, căci eu vorbesc doar în nume propriu, nu angajez nici o instituție, nici alte persoane. Și, crede-mă, nu consider că lucrurile pe care le-am spus de-a lungul timpului au o altă valoare decât aceea de-a fi fost formulate și spuse public. Sunt convins că oricine altcineva „din sistem” ar fi decis să expună public aceste lucruri ar fi făcut-o cel puțin la fel de bine ca și mine. Eu mă gândeam la câțiva oameni cu o cu totului altă perspectivă, care – spre deosebire de mine – au încercat să facă ceva pentru întreaga școală românească și, cred eu, au și făcut: academicianul Mircea Dumitru, profesorii Mircea Miclea, Marian Popescu, Bogdan Murgescu, domnul Daniel Funeriu. Cred că fiecare dintre ei ar fi avut ceva semnificativ de spus cu privire la starea și la sensul schimbării educației. Vezi, noi tot vorbim de „formarea expertizei” într-un domeniu sau altul. Dar cum se cheamă faptul de-a nu o folosi, chiar acolo unde o avem?

Întrebare: Și totuși, chiar dacă știm puțin despre cei care-au alcătuit Raportul „România Educată” și Legile, se poate să fi lucrat la ele și oameni bine intenționați și cu bune cunoștințe asupra lucrurilor.

Răspuns: Sigur că da. Nimic nu împiedică a priori o asemenea posibilitate. Dar care a fost ponderea acestor oameni și ce-au reușit ei să schimbe efectiv? Știi, e o dezbatere – în istoriografia contemporană – despre rolul tehnicienilor capabili în articularea planurilor economice (de pildă) ale statelor totalitare. Fac ei bine punându-și cunoștințele în slujba unui proiect deviat? Și pot schimba ceva în condițiile în care întreaga „linie” a politicii în cauză ține de voința liderului și de supunerea aparatului birocratic? Li se concede, eventual, o modificare de amănunt, o schimbare a celei de-a patra cifre de după o virgulă… Nimeni nu le contestă calificarea, dar – din păcate – de la bun început ea e prinsă în logica unui angrenaj care o deturnează de la potențialul ei bun. Cred că așa a fost și aici: linia generală – vorbe multe, dar nu agitați apele – a venit, mai curând implicit, „de sus”. Apoi, o mulțime de funcționari s-au apucat să amenajeze grafice și statistici, paragrafe de lege și comunicate publice de așa manieră încât să reiasă că președintele „e preocupat” și ”acordă toată atenția” acestui subiect, având grijă, în același timp, să menajeze interesele tuturor „partenerilor de negocieri”. A ieșit ce se știe.

Întrebare: Și ceea ce a ieșit ți se pare dezastruos? Nu precede dezastrul educației aceste Legi?

Răspuns: Ba da; evident că problemele educației nu s-au ivit, brusc, în vara aceasta. Numai că „România Educată” și Legile ei își au contribuția lor la amplificarea dezastrului. Mai întâi, pentru că – pe tot parcursul dezbaterii – consemnul a fost: nu vorbiți, nu puneți probleme; „specialiștii” se ocupă de tot. Or, era absolut esențial ca pălmașii educației, profesorii de rând, să iasă din pasivitate și din complexul izolării și să numească problemele cărora au a le face față cu onestitate, fără teama de directori, inspectori și varii comisii. Doar adunând și sistematizând aceste puncte de vedere se putea obține o perspectivă onestă asupra lucrurilor care nu merg în învățământ. În loc de așa ceva, au fost puși niște birocrați – care nu au un contact direct cu școala (și mai ales cu școlile unde există probleme) – să ne explice ei ce și cum. Apoi, s-a făcut Raportul, s-au promulgat Legile, s-a realizat și o mică majorare salarială pentru profesori (plus ceva bani pentru consumabile) și, gata, educația a ieșit din atenția decidenților și a mediei. Nu mai e o „prioritate”. Locul ei e luat de pensii, de lupta cu drogurile, de imigranți, de varii situații care vor veni peste noi. Președintele și comisiile lui au închis o discuție mai înainte de-a o începe. Dacă vrei să păstrez analogia de la început, cu boala gravă, e ca și cum omul care nu se simte bine s-ar duce la doctor și acesta – în loc să-i facă investigații – i-ar spune: „N-ai nimic; o banală răceală; ia paracetamol și ceaiuri și odihnește-te. Nu știm cât durează, o săptămână, o lună, dar nu e grav; trece de la sine. Odihnește-te.” Și-n acest timp, evident, boala progresează. Aici suntem.

Întrebare: Dacă lucrurile stau așa, de ce nu spune nimeni nimic? De ce tăcerea aceasta cu privire la problemele educației?

Răspuns: Dacă președintele însuși, mediatorul între societate și instituțiile statului, nu vrea să audă nimic; dacă ministrul e „omul lui” care nu-i iese din cuvânt și nu face nimic fără acordul lui, dacă Parlamentul e și el calat pe dorințele președintelui, dacă mai jos – în comisii, inspectorate, rectorate și directorate – sunt aceiași oameni (acum, cu toții, adepți ai „României Educate”), cui să spui ceva? Și ce rost ar avea să spui? Știi că nimeni nu va face nimic; toți sunt integrați într-o logică administrativă în care consemnul de la vârf ține loc de ideologie…

Întrebare: Crezi că lucrurile sunt atât de organizate?

Răspuns: Nu neapărat într-o structură instituțională, cu reguli clare și mecanisme reperabile. La nivelul acesta situația e mult mai laxă și raporturile dintre oameni, la fel ca logica instituțională, se contextualizează de la caz la caz. Dar există un liant, un „țesut conjunctiv” care ține împreună „sistemul”: e vorba de raportări. La toate nivelurile învățământului se raportează în permanență. După mine, principala activitate a școlii românești (indiferent de grad) nu e nici educația, nici cercetarea, ci raportarea. Totul intră în scheme, în statistici, în grafice care se centralizează și se trimit „mai departe”. Nimeni nu știe exact unde. Cred că îți amintești, Alain Besançon a observat acest lucru: la congresele Partidului Comunist al Uniunii Sovietice toată lumea aplauda. Atenție, nu-l aplaudau pe Stalin, dat fiind că și Stalin – la rândul lui – aplauda! Nu e clar ce aplaudau: „mărețul ideal” care se întrupa acolo, în ei?! Cam așa și cu raportările: întotdeauna există un mai departe, mai departe și de președinte – unde? La Comisia Europeană? La Parlamentul European? Nimeni nu știe. Sau poate se întorc, iarăși, „la bază”, pentru a fi refăcute. Căci raportările acestea seamănă cu clasament de la fotbal: sunt valabile la acest sfârșit de săptămână, dar peste șapte zile se schimbă complet. Ideea e că trebuie refăcute în permanență. Și că, în birocrația creării lor, care e asemeni unei linii de producție, fiecare își are locul și atribuțiile lui exacte. Oamenii trebuie să „producă” ceva care să arate că lucrăm cu toții, că facem lucruri utile și din ce în ce mai bune, ba chiar că – în vremuri tulburi – ne depășim pe noi înșine. Acestea toate se cheamă „performanțe”. Locul fiecăruia în „lanțul de producție” se bazează pe „raportarea de performanțe”; prin ele urci „în sistem”. Iar dacă „de sus” vine presiunea de-a le raporta – fără nici un interes față de realitate – de ce să nu le raportezi? De ce să riști să-ți pierzi nu-știu-ce prime sau indemnizații pentru a face public un adevăr pe care-l știu toți, dar care nu interesează pe nimeni? Cine ridică probleme, va sfârși prin a avea probleme!

Întrebare: E ceva similar „raportărilor” din agricultură de pe vremea lui Ceușescu!

Răspuns: Exact; e același mecanism. E vorba de-o enormă minciună la crearea căreia contribuie toți. Și tocmai pentru că fiecare-și are partea lui în acest edificiu al imposturii, nimeni nu îndrăznește să îl denunțe.

Întrebare: Dar, pe de altă parte, vorbim de pătura cea mai educată a societății. Oamenii aceștia știu că fac ceva…

Răspuns: Sigur că da. Oricât de mecanice au ajuns aceste lucruri, timpul pe care îl consumă și distorsiunea raporturilor dintre oameni – dintre șefi și subalterni sau dintre colegi – îi fac să conștientizeze că e aici ceva abnorm. Dar, cum – în general – vor să profite de funcție și de avantajele ei, sau, eventual să urce în ierarhie, nu le rămâne decât fuga înainte și supralicitarea. Știi unde se vede cel mai bine faptul că raportările și „amenajarea” (dacă nu trucarea) lor apasă asupra oamenilor? În relaxarea regulilor morale. Respectiv în faptul că lucruri care – până cu puțin timp în urmă – beneficiau de un consens al respectului și al considerației, acum ajung negociabile și fiecare se simte îndreptățit la partea lui. Dacă e pentru toți, de ce nu și pentru mine? Știi bine, am avut istoriile cu doctoratele lui X și Y (prim-miniștri și miniștri), dar câte vor mai fi fost făcute în același regim, însă fără a benificia de celebritate? Acum avem articolele ISI și „cu factor de impact”, care se fabrică în neștire și se publică – contra cost (dar mic, costul acela) – pe te-miri-unde. Mâine vom descoperi că avem mii de „habilitați” care, la rândul lor (din rațiuni financiare), fac – fiecare – zeci de „doctori” în orice domeniu și ne vom trezi cu zeci de mii de doctorate anual. Oamenii nu mai percep lucrurile acestea ca pe niște forme ale imposturii, ci pe niște strategii de supraviețuire într-o cursă care devine din ce în ce mai acerbă, dat fiind că toți sunt dispuși să supraliciteze. Și pot să-mi închipui cu ușurință oameni care-au făcut cîteva păcate veniale în prima lor tinerețe, și care – astăzi – sunt speriați unde au ajuns lucrurile. Și poate, vorba poetului, „e doar începutul cumplitului pe care abia-l putem îndura”. Dacă mă întrebi de ce…

Întrebare: Evident…

Răspuns: Deoarece în lumea formularelor nu există morală. Există doar top-uri cu câștigători, adică oameni care încaseasă ceva pe cont și perdanți, care ajung – mai devreme sau mai târziu – la „tăieri”.

Întrebare; Și, totuși, în alte părți nu se ajunge la așa ceva. Există niște criterii clare după care e judecată munca oamenilor.

Răspuns: Așa e. Probabil că oamenii de acolo mai știu câte ceva despre menirea școlii. La noi totul s-a transpus într-o înțelegere, destul de primitivă, a societății – și-n interiorul ei, a învățământului – ca un soi de concurență radicală, de luptă darwinistă în care „cei mai buni” înving. Eu aș spune că – eventual – o asemenea competiție funcționează la nivelul inovației, nici măcar al cercetării, darămite al educației. Scopul acesteia din urmă e ridicarea tuturor semenilor noștri până la nivelul asumării lor ca cetățeni. Adică până când fiecare realizează plenar că trăiește printre oameni la fel ca și el, a căror persoană și a căror muncă au aceeași importanță ca și a lui. Abia atunci oamenii care nu fac mari descoperiri, dar care lucrează onest și pe care-i numim îndeobște „obișnuiți”, pot înțelege și aprecia la justa lor valoare invențiile celor dotați pentru asta. Iar aceștia din urmă, motivați de considerația celor între care trăiesc, se vor simți îndemnați la mai mult. Noi nu vedem lucrurile astfel, ci oarecum răsturnat: noi deducem din faptul că „cei mai buni” înving, că cei care înving sunt „cei mai buni”. Iar când e vorba de competiția în care se decid învingătorii, aici regulile sunt facultative și fiecare-și potențează latura cea mai agresivă și mai – cum să-i spun? – asocială sau antisocială. Nu e de mirare că oamenii apreciază (până la idolatrie) tot soiul de personaje dubioase, „vedete” ale momentului, lideri agresivi, scandalagii de TikTok etc. Au învins – în branșa lor – înseamnă că sunt „cei mai buni”! Genul acesta de cult al reușitei fără nici o morală și fără conștiința schimbării ce se petrece în tine când parcurgi treptele realizării, predispune la impostură.

Întrebare: Dar care ți se pare a fi criteriul care permite discernerea realizărilor autentice de imposturi?

Răspuns: Faptul că ceea ce faci răspunde unei probleme a oamenilor. A oamenilor dintotdeauna sau a celor concreți, printre care trăiești. Și, cum bine știm, cel mai adesea răspunsul la o problemă începe cu formularea ei cât mai clară. În fond, cercetarea pornește de la uimirea noastră care se transformă în întrebări, iar acestea – la rândul lor – devin din ce în ce mai clare, până când, într-un domeniu sau altul, li se poate răspunde. Nu cred că mai trăim vremuri romantice, în care un geniu să reușească a pune marea întrebare și, eventul, tot el să-i dea marele răspuns; acum lucrurile acestea țin de o muncă ce ne adună. Eu văd realitatea aceasta într-un fel, tu într-altul, altcineva în al treilea fel și tot așa. Ne adunăm, discutăm, vedem ce avem în comun și ce ne desparte, ne precizăm – cât se poate de clar și folosind instrumentarul cunoașterii domeniale – punctele de vedere și le împărtășim celorlalți care se ocupă de aceleași lucruri. Acesta e rostul unui articol științific. Prin intermediul lui intrăm în dialog cu oameni pe care nu-i cunoaștem persoanal, dar cu care suntem angajați pe același drum. Articolele acestea se adună, se completează, se selectează și – după un timp – se decantează într-o teorie, adică într-o perspectivă coerentă asupra unui aspect al realului. Verificarea practică a unei teorii – dar să nu uităm că nu toate se deschid către praxis – poate duce la o politică publică, la o tehnologie sau la mai știu eu ce. Lucrurile acestea au o bătaie reală în viața oamenilor; schimbă ceva în raportul lor cu lumea și cu ceilalți semeni ai lor. Acesta e criteriul ultim care deosebește munca autentică de impostură. Impostura nu schimbă nimic în lume, pentru că nici nu-și propune asta; tot ce modifică ea e „statutul” celui care-o practică. În felul acesta poți înțelege de ce avem mii de „profesori” și de „cercetători” cu CV-uri de speriat, dar care n-au avut și n-au nici o idee proprie. A căror mirare a fost copleșită, din start, de voința de a răzbi. Omenește, nu știu ce să zic, nu-mi aparține mie să-i judec pe alții; dar, din punctul de vedere al cunoașterii, aceste „somități” amplifică – cu sau fără știința lor – dezastrul de care vorbeam.

Întrebare: Și, după tine, în ce constă, concret, acest dezastru?

Răspuns: Eu predau într-o universitate, una din multele din această țară, nici mare, dar nici tocmai mică, nici foarte bună, dar nici printre cele din coada clasamentelor. Ca atare, aici ajung – în general – absolvenți de liceu de nivel mediu. Ei bine, îngăduie-mi să spun că de nivelul acesta mediu începe să „se sparie gându’”. În majoritatea lor, tinerii aceștia nu știu nimic din ceea ce le-ar trebui în facultate. Pot să bănuiesc că știu o mulțime de alte lucruri, deprinse în gașcă și pe internet, dar irelevente pentru ceea ce se presupune că au ales să studieze. Cel mai adesea, de fapt, ei n-au ales nimic; au ajuns la facultate dintr-o întâmplare, un amestec de presiune din partea familiei, de curiozitate de-a descoperi un oraș (cu „viața lui studențească”), de ce le-a spus cineva, de vreo impresie de moment. Nu au nici un fond pe care să articuleze cunoașterea pe care le-o oferim noi; nu au citit nimic în domeniu și – cel mai adesea – nu citesc nimic altceva decât ceea ce le apare, când scroll-ează, pe ecranele telefoanelor. Școala i-a lăsat cu o ură tenace față de lectura din cărți. Cunoștințele lor științifice sunt nule; onest vorbind sunt la nivelul unor copii de clasa a IV-a, plus descurcăreala pe internet. Tot ce știu să facă e copy-paste de pe Google; așa și-au făcut – pe toată durata școlii – „lucrările” și „proiectele”. Și să învețe pe de rost „din caiet”. În general nu fac nici măcar asta; pur și simplu nu vin deloc la ore. Iar noi, strânși cu ușa de număr și de finanțarea per capita, sfârșim prin a-i trece. Nu mă întreba cum. Cum poți numi școala aceasta, de jos până sus, altfel decât mediul unui dezastru complet?!

Întrebare: Dar există și studenți buni, cu care poți lucra.

Răspuns: Sigur că da. Talentul natural există pretutindeni și, ocazional, avem și noi parte de el. Talentul acesta e mai curând o disponibilitate, o deschidere pe care – dacă îți faci treaba ca profesor – o poți transforma într-o alegere. Nici cei mai interesați nu au cunoștințe elementare în domeniul de studiu. Dar, cu multă muncă și cu un strop de pasiune, pot recupera mult și – apoi – pot să meargă mai departe, într-un alt stadiu al formării (la masterat sau la doctorat). Însă și cu cei buni e o problemă, la fel de mare ca și cu cei slabi. Căci ei pot fi victime ale logicii anormale a școlii noastre în două sensuri. Mai întâi, în cel bine cunoscut, al argumentului olimpicilor. Avem și noi elevi sau studenți care fac performanță adevărată, ca atare îi izolăm de colegii lor, în „școli de excelență” și cu ei lucrăm altfel. „Excelența” aceasta – mult vehiculată cu ceva timp în urmă – înseamnă pur și simplu că elevii cei mai buni sunt cei care provin din familiile protipendadei orașului. Asta e, ca-n Iliada, neamul îți determină destinul. Părinții care „au reușit” în noua economie, în politică sau mai știu eu unde vor să facă și o școală adevărată, prin copiii lor. Și copiilor acestora li se dă și li se cere altceva decât celor mulți. Nimeni nu-i întreabă nimic; în viața lor totul e clar: trebuie să moștenească și să ducă mai departe „status”-ul familial. Destinul lor e cel de-a deveni noul herrenvolk. Cresc între ei, în the safe spaces, fac aceleași școli – pentru „elite” – meditați și suprameditați, apoi pleacă (obligatoriu) în străinătate și, la ceasul lor, se căsătoresc între ei. Un etern mecanism de formare a unei caste. Ce e simpatic e faptul că, acolo – în străinătate – unii se trezesc, abandonează privirea distantă și surâsul superior și cad într-o stângă egalitară radicală! Săracii părinți – pentru ei șocul e uriaș, dat fiind că schimbarea copiilor se produce exact cam pe când ei încep să colecționeze icoane vechi, să facă turism mănăstiresc și donații la parohia din colț! Dar așa a fost întotdeauna: pedeapsa cea mai grea e cea simbolică!

Întrebare: Ai de-a face cu asemenea „elite”?

Răspuns: Nu. Așa cum îți spuneam, tinerii aceștia pleacă în străinătate. Și, din ce în ce mai mult, încă din liceu. Pentru părinții lor – unii cu facultatea la noi, alții chiar predând aici – ar fi o declasare radicală ca odraslele lor să studieze acolo unde știu ei bine ce și cum. Eu am de-a face mai curând cu studenți buni din medii comune, așa cum eram și noi la vremea noastră. Dar și pentru acești studenți e greu. Dacă sunt unul – doi în an, căci mai mulți de-atâția rareori găsești în „cifra minimă de școlarizare”, până la urmă o să-i tragă înapoi apatia celor care nu vin sau care nu fac nimic. Și dacă au tenacitatea de a rezista e destul de neclar ce fac, dat fiind că eu – și colegii mei – suntem obligați să facem ore pentru tot anul, la nivel lui, și nu doar pentru cei buni. Sigur, pot să discut cu ei și pe lângă, să le dau să citească, dar am impresia că fac foarte puțin din ceea ce ar merita ei. Și apoi, la sfârșit, iau aceeași diplomă ca persoane pe care le văd doar în Licență. Cine – pe piață – să-i despartă pe cei buni de ceilalți? Felul în care se iau diplomele, care e secretul lui Polichinele, bine cunoscut de piață, îi apasă mai ales pe cei buni. Ei sunt cei care plătesc prețul dezastrului școlii. Ceilalți…

Întrebare: Da, ceilalți, ce fac ei?

Răspuns: Cei care nu știu de ce-au ajuns în facultate dispar pe parcursul anilor. Nu știu unde, căci nu vin să ne spună. În preajma licenței, la ultima restanță a restanțelor mai apar câțiva, transpirați și gâfâind care salută marțial: „S’ trăiț’!” și apoi îmi spun că au examen cu mine. Problema nu e că nu știu nimic, ci că au dificultăți serioase de exprimare. Dar toți pretind că au lucrările de diplomă încheiate. Și, când mă pregătesc să le trec nota, îmi spun – candid – că mai au încă două examene cu mine. Adică pe toate cele ale cursurilor pe care le-am făcut în cei trei ani. Ei n-au fost la niciunul!

Întrebare: Și ce faci?

Răspuns: Ce să fac?! Nu e asta „România Educată”?! Nu ne spune președintele, doamna ministru, nu-știu-câți funcționari superiori ai Educației, aproape tot Parlamentul și toate comisiile cu care plouă peste noi că școla românească produce doar „excelență”?! Cine sunt eu – un amărât de lector – să-i contrazic?

(Rândurile acestea aparțin dialogului cu un prieten căruia îi datorez încurajarea de a gândi și de-a spune ceea ce gândesc. Peste distanțe și încercări, dialogul nostru continuă și – în multele incertiduni ale zilei – el îmi e călăuză).

Articol publicat şi în Contributors.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News